Particip la o dezbatere dedicată Regelui Mihai I. Regele Mihai a intrat deja în acea etapă mortală din destinul unei personalități. E deja statuie. Și ca orice statuie, deși zilnic împrospătată cu flori omagiale, Regele Mihai nu mai stârnește nimic. Nici măcar o părere pro sau contra.
De aceea, din dezbatere mă stârnește altceva. Un
invitat – profesor de istorie – lansează o idee incitantă: Istoria României
cunoaște trei personaje Al. I. Cuza, Carol al II-lea, Nicolae Ceaușescu –
dominate de ambiția unor Proiecte pe care au vrut să le impună țării cu orice
preț. Esența acestor proiecte – zice tovarășul meu de taifas – o reprezentau o
sumă de reforme ale statului. Proiectele n-au fost duse la capăt sau chiar au
eșuat lamentabil. Intervenind în replică, după ce remarc originalitatea ideii,
îmi permit să adaug pe lista propusă de interlocutor și pe Ion Antonescu. După
care purced harnic la câteva considerații despre relația dintre Proiecte și
Realitatea românească de la vremea respectivă:
1) Toate Proiectele s-au vrut a fi aplicate de sus
în jos. Nu neapărat, pentru că ele n-ar fi răspuns unor cerințe de esență ale
realității, ci pentru că autorii lor, oameni ce se credeau providențiali, n-au
beneficiat de o forță politică autentică, la rându-i convinsă că sunt necesare
respectivele reforme radicale. Cu excepția Mișcării Legionare și a Mișcării
Comuniste la început, mai precis, până a nu se nomenklaturiza, România n-a
cunoscut forțe politice seduse de un Proiect pentru viitorul țării. Ar fi fost
normal ca oamenii prezidențiali să fie sau impuși în fruntea țării de o forță
politică sau ca ei să-și asume, parveniți la șefia statului prin alte mijloace,
Proiectul unei formațiuni politice. În absența forței politice, fiecare a pus
la lucruri structuri speciale (Armata -Ion Antonescu, Securitatea – Nicolae
Ceaușescu) sau formațiuni politice artificiale (FRN – Carol al II-lea). Una
dintre cauzele eșecului tocmai în această realitate stă. Mașinăriile au
funcționat în silă, mereu impulsionate de Conducător, au transpus Proiectul
fără să priceapă mare lucru din el sau pur și simplu l-au boicotat.
2) De regulă, Proiectele depășeau cu mult
realitățile precise din jurul Oamenilor providențiali. Necesare pentru mersul
înainte al națiunii, ele loveau interese sociale și economice precise. Era de
așteptat ca reacția față de ele să fie uriașă. Specificul românesc a făcut ca
reacția adversă să nu fie fățișă și, prin asta, mai ușor de evaluat și de
contracarat, ci piezișă și ascunsă, nu de puține ori pitită sub surâsul
moldo-valahe aprobatoare. Acest fel de rezistență s-a constituit într-un
pericol de moarte pentru Oamenii providențiali. Trași pe sfoară de entuziasmul
mimat al celor puși la lucru, ei nu și-au mai luat nici o măsură de siguranță.
De aceea, au și sfârșit, toți, așa de prost. Alungați din țară (Al. I. Cuza și
Carol al II-lea) sau executați (Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu).
3) Oamenii providențiali suferă, printre altele, de
megalomanie. Convinși că sunt aleși ai lui Dumnezeu, că prin gura lor vorbește
Zeul, ei cred că ajunge să lanseze Proiectul pentru ca toată lumea să cadă pe
spate și să purceadă neîntârziat la transpunerea lui în practică. Astfel
amăgiți, Oamenii providențiali nu văd în realizarea Proiectului capătul unui
Proces îndelungat și complicat, din parcursul căruia nu pot fi excluse
compromisurile, alianțe de conjunctură, cedările temporare. Înaintarea în
proiect e văzută de ei ca goana pe o autostradă unde, în realitate, înaintarea
trebuie să fie ca o târâre printr-o junglă.
4) Marile proiecte presupun, pentru a fi
îndeplinite, un Popor definit prin conștiința sacrificiului prezent de dragul
generațiilor viitoare. Nu e cazul Poporului Român, prin excelență fixat în
prezentul zilei de azi și în strâmtimea locului în care viețuiește.
5) Marile Proiecte pot fi realizate numai dacă
Poporul condus de Omul providențial crede în Lucrările publice, în spațiul din
afara casei sale.
Nu e cazul Poporului român, dispus să-și facă un
Palat strălucitor pe o stradă mocirloasă, râmată de porci.
S-ar putea spune, drept concluzie, că românii nu
sunt un Popor pentru Proiectele Oamenii nu sunt un Popor pentru Proiectele
Oamenii providențiali.
Autor:
Ion Cristoiu
Sursa:
Ion Cristoiu Blog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu