Neuitatele întâlniri din iunie

                                             de Gheorghe Pârja

Eu m-am săturat de gâlceava generalizată. Urâtă și care ne veștezește sufletul. Așa că mă întorc la Nord de inima mea, unde locuiește amintirea anilor de școală, într-o arhitectură proprie. Ceva între romantism și baroc. Că e mai reconfortant. Când mă întorc, la acea splendidă vârstă a învățării, nu sunt cuprins de nostalgie, ci de un respect profund pentru educație, pentru spectacolul întemeierii ca om. Sunt absolvent al celebrului Liceu Pedagogic din Sighetul Marmației, continuator al Preparandiei luminătoare, înființată în anul 1862, ca Institut care pregătea dascăli, pentru satele Maramureșului. Generația mea, 1970, și-a făcut un obicei de a ne aduna, la mijlocul lunii iunie, sub acoperișul marelui lăcaș de învăță­mânt din Maramureș. Ne adunam cei care au luminat pruncii din școlile satelor maramureșene. Alții răspândiți prin țară. Mai târziu și prin Europa. Alții au urcat la cer.

Fiecare întâlnire era un prilej de aduceri minte. Ne-am convocat prin mijloacele de comunicare de ultimă oră. Eu am rămas la nivelul telefonului. Adică îmi place să aud vocea colegului. Anul acesta nu ne-am mai întâlnit. Așa că am recurs la amintirea ultimei întâlniri. Într-o sală de clasă, am stat în bănci o parte din pedagogiștii sigheteni, care ieșeam pe poarta liceului. Atunci plecam în multe din zările țării. Mai ales în Maramureș. Învățători, învățătoare, ostașii țării anonimi. Adică primul vers din Imnul Învățătorilor, cântat adesea la evenimentele Liceului. Cei mai mulți au rămas la catedră, la școli din sate și orașe.

Eu am părăsit de timpuriu clasa cu elevi din Breb, de unde am plecat la oaste, apoi am învățat a scrie la ziar. Dar am rămas cu un respect profund pentru oamenii de la catedră. Tresar de fiecare dată când intru într-o sală de clasă. Îmi aduc aminte de Școala din Breb, unde am fost repartizat ca învățător. Întâlnirile promoției noastre au rămas profunde colocvii ale sufletului profesional. Bucuria revederii era fără margini. Ei, învățătorii, care au luminat zeci de generații! Cum este colegul meu de clasă, Pătru Albu, care a păstorit catedra și Școala din Glod peste patruzeci de ani. Acolo, sub Măgură, a luminat pruncii glodenilor. Și ca el sunt foarte mulți. Nu uit că o gazdă, cu intuiții pedagogice, a fost câțiva ani profesorul Claudiu Chindriș, director al Liceului Pedagogic, care ne-a fost coleg de emoție. Ori profesoara Odarca Bout, o dăruită pentru profesie. Câțiva ani, ne-au invitat să redevenim pedagogiștii din băncile din care am plecat spre luminarea pruncilor.

Nu este ușor să fii educator! Dar este nemărginit de frumos! La o întâlnire, am fost desemnat să strig catalogul. Adică să citesc numele colegilor, din cele cinci clase paralele, din promoția mea. Sângele din amintire pulsa. Răcoarea unui timp în formare se repeta. Fiecare nume a devenit destin. Strig catalogul fiecărei clase. Puțini răspund: prezent! Dar din umbra vremii mi-au apărut chipurile dragilor de colegi. Fiecare nume a devenit destin. Destin de dascăl luminător. Văd coridoarele, din pauza mare, unde mă întâlneam cu Ionică Pop, din Carei, Ioana Marusceac, Pătru Albu, Ion Tușnea, Silvia Breban, Vasile Lung, Ioana Bobocea, Eva Pricop, Alexandru Fiț, Aurelia Pop, Angela Boitor, Rodica Borșe, iar lista este foarte lungă, că am fost mulți pentru cauza catedrei. Unii dintre ei îi învață pe îngeri să cânte. Aduc un omagiu cu emoții învățătoarei Ioanei Marusceac, organizatoarea multor întâlniri colegiale și colegului Ionică Pop, recent așezați la catedra cerului.

După strigarea catalogului, o experiență tulburătoare, cei prezenți și-au schițat biografia, de la absolvire până în momentul relatării. Izbânzi, dra­me, tragedii din viață. Despre profesie, toți au vorbit sub semnul împlinirii. Rar mi-a fost dat să aud atâta mărturisire sinceră despre onoarea de a fi dascăl. Neîntreruptă veghe pentru ridicarea pruncilor la lumina alfabetului. Și deslușirea tablei înmulțirii. Și bucuria cântecului. Dacă cei șapte ani de acasă ne recomandă în lume toată viața, primii patru ani de școală sunt hotărâtori pentru călătoria omului în lume. Ei, dascălii, întemeiază patria alfabetului sacru. Șlefuirea vorbirii noastre. Gramatica minții. Ei sunt lumina care se stinge luminând, cum spunea istoricul Nicolae Iorga.

I-am privit până la încredere în ochi. Cu prietenia care nu s-a stins. Cu admirația de a fi împreună. Ca un fulger pe cerul verii. Ca un sclipăt de diamant din toate amintirile noastre. La ultima întâlnire, am pus rămășag, colegial, că ne vom revedea în fiecare vară. În preajma Zilei Învăță­torului, din vremurile noastre. Prietenia colegială rămâne un izvor de plăcute insomnii. Deoarece, pentru mine, Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației (acum Colegiul Național Pedagogic Regele Ferdinand) rămâne un templu, pe care și generația mea a lăsat o inscripție și pe fruntea lunii iunie.

Onoare, dascălilor din toate vremurile! Și mai ales, onoare profesorilor noștri, cei care ne-au vegheat cinci ani de la catedră.