Am 55 de ani și lucrez într-o unitate de învățământ de când aveam 25 de ani. Am grijă de copii și chiar de locație. Sunt unul dintre oamenii aceia care deschid școala dimineața și pleacă printre ultimii.
Fac parte din categoria despre care se vorbește rar și se știe puțin, dar fără de care școala nu ar funcționa nici măcar o zi. În ultima lună am auzit din nou aceleași discuții. Că angajații din învățământ cer prea mult și că în educație sunt prea multe beneficii.
De asemenea, am auzit și că trebuie să avem răbdare. Noi mereu trebuie să avem răbdare. Că de zeci de ani avem răbdare.
Între timp, prețurile n-au avut. Acum câteva zile am ieșit din supermarket cu două plase și aproape 350 de lei cheltuiți. M-am uitat în portbagaj și am avut senzația că lipsește ceva. Nu lipsea nimic. Doar că, în urmă cu câțiva ani, de banii aceia umpleam portbagajul, nu doar două sacoșe.
Cred că mulți dintre cei care lucrează în școli au făcut aceeași comparație în ultima perioadă, fără a mai vorbi de vacanțe, economii sau cumpărături din plăcere.
Vorbim despre facturi, despre medicamente, despre cât costă o vizită la dentist amânată cu anii. Despre cât costă să trăiești normal.
Și mai ales despre cât de greu a devenit să nu te simți vinovat pentru fiecare leu cheltuit. Cum te simți? În condițiile în care noi nu lucrăm cu saci de cartofi, lucrăm cu copii mici. Nu ne permitem anxietate, griji, stres, depresie... trebuie să fim prezenți și relaxați cu ei, concentrați la ceea ce facem nu cu grija zilei de mâine.
În primăvară, fiica mea mi-a spus că pleacă. Definitiv. Avea deja contractul semnat pentru un loc de muncă în afară, în educație. A primit chirie, asigurare și mai presus de orice, respect. Totul pus la punct.
M-a întrebat dacă sunt supărată, văzând că am lacrimi în ochi.
I-am spus că...
Sursa: INTERNET
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu