Cum ar trebui să sărbătorim revoluţia anti-comunistă?

În aceste zile se împlinesc 29 de ani de la evenimentele care au dus la răsturnarea dictaturii. În aceste zile, acum 29 de ani, Nicolale Ceauşescu promitea majorarea pensiei cu una sută lei. În acelaşi timp, dădea ordin să se tragă în plin în mulţimea adunată în Timişoara.

  Istoria a înregistrat evenimentele din decembrie 1989 în diferite moduri. I s-a spus lovitură de stat, i s-a spus revoluţie, dar fără multă convingere. În jurul acelor zile s-au ţesut adevărate legende, însoţite în cei 29 de ani de un proces penal.

Revoluţie anti-comunistă este o formulă acceptabilă, deşi în mijlocul ei s-au aflat numeroşi comunişti. Unii dintre ai au făcut cariere politice în condiţiile noii democraţii ce s-a înfiripat treptat.

  Interesant şi total jenant este că respectiva revoluţie nu a creat niciun mare erou, ca de pildă revoluţia din 1848, dar a lăsat în urmă mii de revoluţionari cu indemnizaţii. Nu aceştia sunt importanţi, pentru că, în fond, nu-i respectă nimeni din afara propriului lor cerc de chivernisiţi.

Ar fi nedrept să nu recunoaştem că singura personalitate ieşită din comun emanată de revoluţie a fost Ion Iliescu. Deşi vânat în ultima vreme pentru a fi tras la răspundere pentru morţii de după fuga lui Ceauşescu, cel mai puternic politician din prima parte a celor 29 de ani trecuţi din decembrie 1989 rămâne Ion Iliescu.

  România îi datorează creionarea istoriei sale la sfârşit de secol 20 şi de mileniu. Nu este o imagine prea plăcută. Nu a fost ales drumul cel drept, drumul normal spre o democraţie. Ion Iliescu s-a impus ca un om însetat de putere. Nu s-a dat în lături de a câştiga puterea, de a se menţine în vârful puterii prin orice mijloace.

Practic, el a salvat temuta Securitate, trasformând-o într-o oficină a noii democraţii. Cu ajutorul specialiştilor în dezinformare şi diversiune a stopat evoluţia noilor formaţiuni politice şi mai ales a distrus pentru a doua oară partidele istorice renăscute.

Se poate aprecia că grupul din jurul lui Ion Iliescu a întârziat refacerea României cu cel puţin un deceniu, în comparaţie cu celelalte foste ţări socialiste.

Din păcate, fostul preşedinte a devenit un model pentru viitorii preşedinţi, ca mod de câştigare şi menţinere a puterii. Excepţie a făcut Emil Constantinescu, dar concluzia a tras-o singur: m-a învins Securitatea. Şi asta se întâmpla la zece ani după evenimentele din 1989.

Ce ar trebui să facem, cum ar trebui să sărbătorim revoluţia anti-comunistă? 21-22 decembrie 1989 nu este o dată comparabilă cu 1 decembrie 1918? În mentalul colectiv nu este.

România a ieşit dintr-un coşmar de aproape o jumătate de secol, dar momentul ieşirii nu este marcat prin mari explozii de bucurie colectivă. Ce era la 23 August nu va fi niciodată la 22 decembrie, ziua fugii dictatorului Ceauşescu.

Totuşi istoria este istorie şi fiecare eveniment trebuie tratat cu seriozitate şi pe măsura importanţei lui. În cei 29 de ani nu s-a impus nicio dată, nicio mare sărbătoare. Nu sărbătorim cu mare fast nici intrarea în NATO, nici aderarea la UE.

Într-o comparaţie cu cei 20 de ani ai perioadei interbelice, cei 29 de ani ai perioadei postcomuniste pălesc, se fac mici.

România interbelică nu a fost perfectă. Dar a reuşit să dea personalităţi politice şi culturale care, în fond, fac istoria României. Ce personalităţi s-au făcut remarcate în ultimii 29 de ani? Au fost, dar cum nu există o ierarhie a valorilor nu le vedem decât fragmentar.

Să fie de vină scandalurile politice interminabile? Probabil.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş