Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor) Luca 6, 31-36
„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii,
faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată
puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți
bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac
același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați
înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor,
ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și
faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar
răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu
cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv
este.”
Cum să-l iubești pe cel ce ți-a făcut rău, care te-a
prigonit, te-a înșelat, te-a amenințat, ți-a pus viața în pericol? Ce sfat
poate fi acesta? Cine ar îndrăzni să încurajeze un asemenea act de slăbiciune,
când singura variantă obiectivă, corectă, logică, este întoarcerea răului,
vendeta, eliminarea dușmanului chiar? Și totuși, Predica de pe munte, acest
veritabil tratat biblic care încorporează ideile fundamentale ale lui Hristos,
Domnul nostru, spune exact ce n-am vrea să auzim, ne incomodează și ne
îmboldește spre trezire: „Ați auzit că s-a zis să iubești pe aproapele tău și
să urăști pe vrăjmașul tău. Iar eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri,
binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și
rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui
vostru Cel din ceruri…” (Matei 5, 43-45). Întregul eșafodaj
vetero-testamentar este aruncat în aer. Iubirea, aproapele și vrăjmașul sunt
redefinite și redimensionate.
Eroul lui Hristos e
smerit și iubitor
Și, revin, cum să-ți iubești vrăjmașul? Cum să-i ceri lui
Nicolae Steinhardt să-și iubească prigonitorii din închisoare, Aniței Nandriș
Cudla pe bolșevicii care au rupt-o de mamă și soț, sau cum să poți spune
împreună cu Nicole Valeria Bruteanu (Nicole Valey Grossu) „binecuvântată fii,
închisoare”? Emoționant și răvășitor, în același timp. Aceasta, cu atât mai
mult cu cât educația media și peliculele hollywoodiene ne oferă perspective
concrete asupra actului răzbunării, ne oferă modele, instrumente și chiar ne
motivează să acționăm dur, în timp ce Hristos spune: „Stop! Nu urî! Nu decanta
supărare! Nu fugi după răzbunare! Eroul lui Hristos e smerit și iubitor, cel al
lumii este grabnic în vărsarea de sânge și trufaș. Cel dintâi e puternic prin
faptul că se arată slab, cel din urmă e slab tocmai pentru că se vrea puternic,
puterea stă în iubire, nu în răutate.
Dușmanul este
persoana pentru care nu putem arăta iubire
Ce e vrăjmașul, în fond și la urma urmei? Părintele Sofronie
de la Essex, în duhul Sfântului Siluan, definea dușmanul drept persoana pentru
care nu putem arăta iubire, spre care nu putem îndrepta un gând bun. Din nou,
ceva foarte dificil de gestionat, ne trezim înconjurați de dușmani. Deci, nu
doar cel care îți este dușman declarat, ci tot omul spre care nu te poți
îndrepta cu dragoste. A cuprinde această realitate înseamnă a deveni conștient
de misiunea incredibilă a creștinului, de travaliul sufletesc la care e
chemat; de vigilența ce trebuie cultivată neîncetat în raport cu semenul pentru
a nu lăsa loc dușmăniei în inimă.
Iubirea vrăjmașului
oferă suferindului o altă perspectivă
În fapt, revoluția lui Hristos e revoluția iubirii.
Întrebarea care se pune este totuși: Până unde să iubesc? Iubirea vrăjmașului
presupune și încrederea în el? Parafrazându-l pe monahul de la Rohia, iubirea
nu se negociază, e obligatorie, dar, în același timp, nu te obligă să ai
încredere. Te-am iertat, dar nu-mi cere să mă încred în tine. De ce? Pentru că
iubirea mea nu presupune automat și schimbarea structurală a prigonitorului. Nu
se spune nicăieri că prin simplul fapt că cei care și-au iertat dușmanii, care
i-au iubit, i-au și schimbat automat. În unele cazuri s-a mai întâmplat, e
drept: centurionul Longin sau Saul din Tars, prin iubirea lui Hristos, dar în
majoritatea cazurilor asupritorul a rămas asupritor și pentru alții. Iubirea
lui Hristos nu e intermitentă, e continuă, pentru că El e dragoste, dar aceasta
n-a făcut ca toți oamenii să devină iubitori. Însă important este că iubirea a
întors ființa suferindului dinspre perspectiva odioasă a urii și răzbunării
spre luminoasa dragoste a semenului. L-a ajutat să depășească durerea
provocată de suferința trupească și psihică generată de neinimos și să-și
salveze sufletul prin gândul irigat de iubire. Acesta e cu siguranță un alt om.
Nuanța e importantă cu atât mai mult cu cât iubirea metamorfozează propria
ființă, ucide eul pătimaș și-l evidențiază pe cel duhovnicesc, asemănarea cu
Dumnezeu. Deci, Hristos ne cere să iubim, ne cere să fim rugători pentru cei
care ne fac rău și să-i ajutăm în caz că vor cădea în suferință, dar nu ne cere
să credem în ei, în obiceiurile lor, în promisiunile lor, în agenda lor
zilnică.
Omul seamănă cu Dumnezeu când iubește și este fiul Lui în
măsura în care crede în El. Acesta este unul din înțelesurile cuvintelor din
Predica de pe munte: „Ca să fiți fiii Tatălui vostru Cel din ceruri” (Matei 5,
45). Prigoana îmbracă haina epocii, însă tot rămâne prigoană. Acolo unde este
prigoană, este inevitabil un prigonitor și un prigonit. Nici timpurile
prezente nu ne-au scăpat de prigonitori. Unii dintre aceștia, conduși de
intenții bune, au ajuns la dorința de epurare, începând chiar cu trecutul. Ce
reflex dictatorial! Incomodați de perenitatea valorilor creștine, lovesc pe
față sau mascat în edificiul lui Hristos. Se poartă ca niște vrăjmași
veritabili. Cu toate acestea, suntem la fel de datori să-i iubim, să ne rugăm
unii pentru alții și toți pentru ei, dar, foarte important, să nu avem
încredere nici o clipă în planul lor poleit cu toleranță. Să zicem „Nu!” urii,
nu vrăjmășiei, și „Da!” iubirii și discernământului!
Pr. Lect. Univ. Dr.
Liviu Vidican-Manci – 03 Oct, 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu