DOI EVREI UNGURI RESCRIU ISTORIA MAGHIARIMII

Se știe că istoria oficială a ungurilor este mai mult bazată pe legende și plină de glorificări, ceea ce înseamnă eludarea multor realități incomode. Istoricii lor au făcut acest lucru pentru a da urmașilor un suport moral mai puternic, dar și pentru acoperirea unor rele comportamentale în relațiile cu popoarele cu care, de-a lungul veacurilor, au intrat în contact.

Așa de pildă, pentru a da o aură victorioasă neamului lor, ungurii au susținut multă vreme că ar fi descendenți ai hunilor, ceea ce nu-i deloc adevărat. Istoricii neînregimentați susțin că ei ar fi fost vecini și doar atât. Istoricii unguri promovează foarte mult acuratețea rasei lor, ceea ce, de asemenea, nu-i adevărat. Documentele provenite din surse ale vremii, arabe, slave, musulmane, evreiești, atrag atenția că în cele cinci secole petrecute pe imensul spațiu dintre Urali și Don, deci în Câmpia rusească de azi, ungurii s-au aflat ca într-un creuzet, conviețuind împreună cu alte 30 categorii de triburi diferite, dintre care cei mai importanți au fost kazarii, adică strămoșii evreilor de azi din Europa, și nu numai, și care au făurit un imperiu ce a durat patru secole până la distrugerea lui de către mongolii lui Gingis han, la 1241.

Despre acest amalgam de nații, care au dat în final eterogenitate maghiarimii, istoricii oficiali nu prea vorbesc explicit. Cei care și-au permis să facă acest lucru sunt doi evrei unguri. Ei au dorit să arate posterității contribuția strămoșilor lor, adică a kazarilor, nu numai la consolidarea în Europa a statalității maghiare, ci și la pregătirea cu cel puțin o jumătate de secol înainte (în perioada staționării lor în Lebedia - Atelcuz) a pasului ce urma a-l face în Europa, pentru a răzbi și a face față acestei grele încercări, ceea ce s-a și întâmplat.

Foarte mulți se întreabă cum acest neam de hoardă a rezistat și n-a pierit, ca hunii sau ca alții, în periplul lor în Europa. Adevărul este că în vreme ce europenii erau fărâmițați în mii și mii de feude, ungurii formau sub domnia lui Arpad un monolit disciplinat, bine organizat din punct de vedere tactic militar, care aveau la cârmă trei triburi de kazari dizidenți, denumiți kazarii-kabari, și care au făcut, alături de cele șapte triburi de maghiari, pasul în Europa, atunci, la 896, odată

cu ei participând solidar apoi la faptele rele și bune ale acestora, dacă ele au existat.

Pentru a arăta lumii cum au stat lucrurile la acea vreme, evreul-maghiar Arthur Koestler, născut în Budapesta, la începutul secolului trecut, și apoi trăitor în Austria, a scris celebra sa carte “Al treisprezecelea trib”, care revoluționează pur și simplu istoria evreilor, arătând că alături de cele 12 seminții ale lui David, există cel de al 13-lea trib (vezi cartea Ungaria, lungul drum spre Trianon, a autorului acestor rânduri), o seminție de sorginte turcomană, care s-a alipit acestora prin trecerea la iudaism, refuzând atât oferta de ortodoxism a slavilor, cât și islamismul musulmanilor. Aceștia sunt la baza evreilor pe care-i avem noi în Europa, dar și în Statele Unite.

Pentru această, să-i zicem, descoperire, care aruncă în aer povestea cu baza de monolit a hungarismului pur, amiralul Horthy îl condamnă pe autor la moarte prin contumacie, el fiind deja cetățean austriac.

Iată că, în zilele noastre, un alt evreu ungur, pe nume Pal Lendvai, se implică și el în acest subiect, rescriind istoria ungurilor în ansamblul ei, dar numai de la venirea lor în Europa, furnizându-ne date foarte prețioase cu privire la comportamentul lor, mai ales în primele secole, dar și ulterior, până în zilele apropiate nouă. Dacă Arthur Koestler s-a oprit asupra perioadei de până la 896, furnizându-ne informații petrecute în spațiul european al Câmpiei ruse, Paul Lendvai abordează istoria ungurilor din acel moment, legătura de continuitate fiind realizată tocmai prin această poveste a implicării kazarilor în viața celor care urmau să devină europeanul popor maghiar. Studiindu-i istoria cu faptele ei bune și rele, cu urcușurile și coborâșurile inerente, Pal Lendvai, spre deosebire de oficialii istorici maghiari, le reliefează și pe unele și pe altele, făcând întreaga poveste maghiară mai vie, mai credibilă și mai autentică. Ceea ce îl face pe acesta mai citibil și mai plin de interes este însuși titlul cărții, ales foarte inspirat, și care sună astfel: “Ungurii. Timp de un mileniu învingători în înfrângeri”.

A nu se crede că evreul ungur, Lendvai, ar fi putut să-și permită această operă în spațiul maghiar al epocii sale, chiar dacă e vorba de perioada postcomunistă. Umbra lui Horthy, actualul Victor Orban, i-ar fi sărit la beregată, și nu știm cum ar fi sfârșit.

Ca și Arthur Koestler, Pal Lendvai, născut în Budapesta, la 24 august 1929, și-a desăvârșit opera în Austria, la Viena, unde s-a refugiat după revolta din 1956, devenind unul dintre marii ziariști ai Europei. Vreme de 22 de ani a fost corespondent la Financial Times. Între timp a devenit unul dintre ziariștii și scriitorii de vârf ai Europei. A scris zece cărți despre istoria central și est europeană, publicate în mai multe limbi, decernându-i-se pentru acestea prestigioase premii. Între anii 1982-1987 a fost redactor-șef pentru Europa Centrală și de Est la postul de Televiziune austriac ORF, iar între anii 1987-1998, director la Radio Austria International. Așadar, o personalitate marcantă, care nu lasă loc de dubiu asupra acurateței operei sale.

Dar, Pal Lendvai mai are ceva important care îl face apropiat de noi, românii transilvăneni, îndeosebi de mureșeni. El declară că închină această carte amintirii tatălui său, dr. Andor Lendvai (născut în Kosice, atunci Ungaria, azi Slovacia), și a mamei sale, Edith Lendvai (născută în Ocna de Jos-Praid, atunci Transilvania - Ungaria, acum România).

De la bun început, Lendvai își pune întrebarea prin ce miracol acest popor “asiatic barbar”, cum era perceput, a reușit să supraviețuiască în Europa și cu ce costuri. Cum se explică transformarea lui peste veacuri din niște “canibali mâncători de copii”, “huni însetați de sânge” în apărători ai Occidentului creștin și luptători eroici pentru libertate împotriva mongolilor, turcilor și rușilor? De ce acest popor s-a simțit și continuă să se simtă însingurat în spațiul noului continent și care ar fi motivele fricii endemice de dispariție care l-au împins la expansiuni greu de controlat și la atitudini comportamentale atât de controversate față de vecini și îndeosebi față de națiunile subjugate?

Folosind surse documentare occidentale, mult mai bogate decât ale noastre, autorul reușește să răspundă în mod explicit la toate aceste întrebări, și la multe altele, iar noi vom căuta să creionăm, pe baza scrisului său, portretul robot al unei țări și al unui popor, care ne-a influențat viața. Încercăm astfel să găsim motivații ereditare pentru comportamentul deloc adecvat epocii pe care o trăim, pentru neliniștea pe care, cu dirijare de la Budapesta, o induce în rândul popoarelor care dețin minorități maghiare, dintre care România pare cea mai afectată. Numai cunoscându-le profilul uman și psihologic venit din adâncul istoriei, vom putea găsi căile de comunicare adecvate încât minoritatea maghiară din România să înțeleagă că onestitatea este cea care aduce liniștea și pacea, că veșnica ei nemulțumire, dublată de un permanent șantaj, nu vor duce niciodată la crearea unui climat de prosperitate și bună conviețuire, de care cu toții avem atâta nevoie.

Cosmin DOMUTA