GLASUL ROȚILOR DE TREN…

În ultima perioadă de timp se răspândește ideea că-n satele din Ardeal unde optzeci la sută din populație este de etnie maghiară, ar exista  organizații de tineri care ar fi instruiți să disprețuiască poporul român din care fac și ei parte și să găsească orice  mijloace pentru a obține autonomia acestor ținuturi. Pentru a combate această propagandă periculoasă,  voi relata două întâmplări din viața mea care au avut loc-una înainte de căderea comunismului și instaurarea democrației  în 1989 și,  alta din zilele noastre respectiv anul 2o18.  Iată prima întâmplare:

 Pe o stradă din centrul  Clujului-în vremea lui Ceaușescu.

-Tu ești Pușa de la gară?

-De la ce gară?

-De la Ulmeni-Sălaj!/- Da, eu sunt!/- Eu sunt Arpad, student la Arhitectură./ Tot aici la Cluj./-Eu sunt la Litere-îmi place să citesc!

Sunt fată de șef de gară, e bine, e rău, câte un pic din fiecare, e bine că pot călători gratis cu permisul de călătorie și e rău că ne mutăm dintr-un loc în altul, de la o stație la alta și-mi pierd  prietenii pe care mi-i făceam, pe colegii de clasă etc. Amintirile însă nu le pierd. Când m-am născut eu, atunci și-a luat tata certificatul de șef de gară prin concurs. Deci, eu am fost numai fiica șefului de gară, pe când fratele meu Mihai-cu șase ani mai mare ca mine, a fost și fiu de impiegat de mișcare ceferist.

Profitam de orice ocazie de a călători în dorința mea de-a cunoaște cât mai mulți oameni și cât mai multe locuri, așa că de îndată ce aflam că merge tata-n deplasare la Dej sau la Cluj la Regionala C.F.R.-ului, săream ca arsă și ceream să merg și eu mai ales în vacanțele școlare.

Așa am cunoscut Clujul și Dejul înainte de a fi elevă la Liceul Pedagogic sau studentă la Litere, bineînțeles că nu stăteam la ședință cu tata, ci, mă plimbam prin orașul de pe Someș.

Pentru mine gara C.F.R.-ului și trenurile au făcut parte din viața de zi cu zi, mai fac și acum, locuiesc în casa părinților,  acum ei sunt printre stele iar casa  se găsește tocmai lângă linia ferată.

Cam așa a fost întâlnirea noastră, după zece ani în care nu ne-am mai văzut. Eram vecini de apartament, gara veche avea două locuințe. În prima stătea șeful de gară cu familia iar în cealaltă locuia impiegatul de mișcare cu familia lui- cu cei doi copii care se numeau Chilo și Arpi sau Arpad cum se mai numea în acte, dar noi ne strigam pe numele mic. Toată ziua ne jucam împreună, băieții băteau mingea iar noi, fetele ne jucam șotron, cine fuge mai repede?,  de-a v-ați ascunselea  etc. Prietenia dintre noi era perfectă, nu eram preocupați că o familie e de naționalitate maghiară –iar noi eram români, nicidecum; ei învățau de la noi românește- iar noi ungurește. Chiar și acum știu vorbi această limbă deoarece am învățat-o  fără să vreau, în timpul jocului, însă îmi pare rău că n-am exersat-o mai târziu ca să-mi îmbogățesc vocabularul. Am exersat franceza și mai ales italiana-fiind admisă la grupă de italiană.

Ne-am mai întâlnit de câteva ori la Cluj- la câte un suc și la câte o prăjitură împreună și cu sora lui-fiind și ea studentă, apoi fiecare cu preocupările lui-am revenit la forma de început, nu ne-am mai întâlnit deloc, deși între noi se recrease acea legătură armonioasă de pe vremuri când ne jucam doar și nu ne interesa ziua de mâine. S-a auzit mai târziu că Arpad ar fi intrat  în politică în partidul U.D.M.R. și  ar fi propus niște schimbări: sper ca aceste schimbări să nu fi fost în detrimentul nostru, al românilor- care am fost prieteni cu ei de mici copii, nu le-am vrut răul și nu i-am urât, ba chiar i-am iubit!  Am copilărit cu Arpad, azi e deputat în Parlamentul României, sper ca în amintirea anilor copilăriei -să nu uite prietenia dintre noi și să facă unele greșeli de interpretare luptând împotriva românilor- care sunt buni la suflet, dar nu sunt nici proști și nici mămăligari! Nu mi-ar veni să cred că Arpad ar fi devenit un extremist.

 Noi, cei de aici de jos, am fost mereu prieteni, ne-am ajutat și sprijinit mereu la nevoie; cea mai bună și sinceră prietenă a mea din copilărie este și acum Boby-cea care mi-a amintit că prima înghețată din viața ei a mâncat-o de ziua mea, la Ulmeni. Pe atunci nu se găsea înghețată s-o cumperi de la magazin; noi aveam un aparat de înghețată pe care-l învârteam; mama făcea o compoziție de „lapte de pasăre”, o punea în cilindru, băieții aduceau gheața –bucățele de la magazin, urma învârtirea cu manivela a cilindrului cu lichidul până ce aceasta îngheța, apoi, fiecare după ce a învârtit la rând, primea porția de înghețată cu cacao. Ne tot număram care e ultimul la învârtit, și-apoi ne serveam cu„ ceva” pe pâine și cu prăjituri-bineînțeles!

Pe atunci legătura români-maghiari era mult mai strânsă, nimeni nu făcea diferențe între etnii.

Fiind fata șefului de gară trebuia să ne mutăm mereu cu familia  de la o gară la alta, așa se explică de ce nu l-am mai văzut pe Arpad, el a rămas la Ulmeni iar pe tata l-a mutat la stația Leordina în Oaș. Acolo era o locuință nouă, abia fusese terminată, a avut mama mult de lucru ca să curețe încăperile și apoi să coborâm din vagon mobila, tacâmuri, pahare etc- toate erau împachetate cu grijă, învelite în ziare și puse în niște lăzi mari pe care le confecționaserăm tocmai pentru acest lucru-mutarea, –absolut tot ce se găsește într-o casă normală, chiar și puii, pisicii și cățeii atunci când îi aveam; ce să vă spun-ne mutam ca țiganii cu cortul acolo unde era nevoie de un ceferist cu experiență. Mai târziu am aflat că conducătorul iubit Ghe. Gheorghiu Dej nu voia să ne stabilim în nicio localitate ca să poată dispune de oameni oricând ar fi voit sau când era nevoie. Parcă o văd și acum pe vecina mea Clementina care locuia vis a vi de gară plângând după mine, mă conducea la vagon și stătea cu mine până pleca trenul: la Leordina n-am mai                      găsit prieteni așa devotați și sinceri ca această Clementina: eram prin clasa a șasea, la română  în localitatea Leordina aveam un licean care nu se prea pricepea la predare, părinții mei și-au dat seama și a trebuit să-mi dea ore suplimentare pentru a intra la Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației.

Și iată-ne plecați pe drum de fier departe, departe. Cred că tata n-ar fi voit să ne mutăm, tocmai începuse construirea unei case proprii pentru a avea o locuință la pensie; era și este peste drum de calea ferată, aproape de gară. Păcat că tata a trăit doar nouă ani ca să se bucure de o proprietate personală. Acum mă gândesc bine că noi n-am avut niciodată o casă a noastră până la construirea acesteia-eram ca și țiganii cu corturile, ne mutam dintr-un loc în altul!

Glasul roților de tren / E o șoaptă cu suspine/ Dac-ai să-l asculți cu bine/ O să-ți spună o mie de povești/Glasul roților de tren/ E un drum ce mult mai este/ Cu multe opriri prin stații/ Multe întâlniri frumoase/ Dar și alte plângăcioase/  Glasul roților de tren/ E ca viața trecătoare/ Vino, să te plimbi pe șine/ Și-ai să uiți de tot ce s-a întâmplat./Popular

Cu o stație înainte de destinație, adică de stația Leordina, cele două pisici pe care le aveam și care se numeau Țuțu-Muțu și Cuclu-Cuclu au vrut să coboare, eu n-aș fi vrut să coboare-nefiind sigură că se vor întoarce, dar tata a hotărât să le lase-gândind că se vor întoarce într-o oră. Trebuie să spun că trenul fiind marfar, staționa uneori mai mult în gări. De-atunci nu le-am mai văzut niciodată pe scumpele mele pisicuțe; de fiecare dată când pleca tata de acasă îi aminteam să caute pisicile și tot de atâtea ori îmi promitea că le caută, acum sunt sigură că nu umbla după ele, între timp am făcut rost de altele mai frumoase, albe și le-am uitat pe celelalte.

Înainte de-a vă povesti cea de-a doua întâmplare trebuie să vă spun că atunci când cineva mă jignește sau îmi dă un răspuns neașteptat, mă blochez, nu știu pe moment ce să răspund și gata.. Așa a fost și acum. Dar să încep cu începutul. Aici unde locuim în prezent în casa părintească, ne-am împrietenit cu mai multe familii din zonă, una dintre ele era de naționalitate maghiară;  Janos -băiatul, era cam slăbuț la română, l-am chemat la mine acasă și l-am ajutat să treacă spre gimnaziu, același lucru s-a întâmplat când a vrut să dea examen la liceu, trebuie să spun că n-am luat nimic în schimb  pentru orele suplimentare pe care le-am dat eu, fiind profesoară de română făceam acest lucru cu mare ușurință, adaptându-mă la particularitățile personale ale fiecărui elev în parte. În acest fel, băiatul care acum e matur, vine des pe la noi, ne mai ajută la unele treburi gospodărești  pe care nu le putem face și întotdeauna îl recompensăm pentru ajutorul dat.  În timpul unei convorbiri amicale în care încercam să punem„ țara la cale”, să discutăm ceva politică, deodată rostește o frază care m-a blocat definitiv:

„-Doamnă, să știți că dacă se învârte roata, nici copilul din pântecele femeii nu scapă!”           M-am  blocat pentru câteva minute, s-a schimbat subiectul discuției, dar prin fața ochilor mei au răsărit din memorie și au început să treacă martirii de la Moisei, Ip și Trăsnea care și-au pierdut viața numai pentru faptul de-a fi români; sau românul Cofariu de la Tg. Mureș care a fost bătut de unguri și toată presa de la noi și mai ales din străinătate scria:„-Uite, ce fac românii cu ungurii!” De fapt era invers, până să spunem adevărul…acesta, cred că nu a mai fost crezut!

S-a auzit că prin satele cu populație majoritară maghiară circulă niște hărți deosebite de ale noastre în care istoria este denaturată, în care nu noi suntem mai vechi pe aceste pământuri și, deci, suntem venetici. Mă întreb, acum să fii reînviat spiritul de huni în acest popor sau el a existat din totdeauna?

Noi, ca popor nu avem a împărți nimic cu naționalitățile conlocuitoare, au aceleași drepturi, suntem extrem de toleranți, oare românii din Ungaria au atâtea drepturi ca maghiarii de la noi? Vă rog să meditați și să răspundeți la această întrebare! Mai nou, am auzit că într-un cimitir internațional, morții români n-aveau loc, ei n-au luptat și n-au murit pentru acest pământ? Mai  mare aberație și mai mare depărtare de adevăr, nici nu se poate imagina. Acest lucru s-a întâmpla în România-  membră N.A.T.O. și făcând parte din U.E.!

Gara veche a fost vândută după trecerea de la comunism la democrație cu un preț foarte mic, nu înainte de a fi lăsată în paragină; acolo ar fi putut să stea două familii ca să păstreze clădirea, dar se vede că autoritățile de atunci nu erau preocupate de acest lucru.

Oare cei  au frâiele puterii, de ce nu iau o atitudine corectă față de trecutul istoric al țării, față de adevăr. Aceștia  se complac într-o totală pasivitate-omițând să ia o atitudine corectă față de această gravă situație. Probabil și  tăcerea este un răspuns!

Fragment din cartea „Asta-s eu…”

OLIMPIA MUREȘAN, LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI, filiala Maramureș