Semnalăm o nouă carte a profesorului universitar Nicolae Iuga, apărută sub
egida Academiei Române și intitulată „Maramureșul și Rusia Subcarpatică, de
la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon2 (Cluj, Editura
Limes, 2019). Cartea nu este o cercetare de ordin istoric ci, așa cum
mărturisește autorul în introducere, este vorba de „un eseu incorect politic,
care privește relația dintre Geopolitică și Religie în bazinul superior al
Tisei, de pe timpul dualismului Austro‑Ungar până azi, un eseu menit să
evidențieze asaltul Ungariei catolice asupra civilizației vechi‑ortodoxe a
Maramureșului, în scopul expansiunii sale teritoriale pe direcția nord‑est”.
După cum se știe, în urma încheierii păcii după Primul Război Mondial,
Ungaria în calitate de stat învins a pierdut 71% din teritoriu, fapt perceput în
mentalul colectiv maghiar drept o uriașă catastrofă. Însă, după cum arată și
autorul cărții, lucrurile nu sunt chiar așa de simple. La momentul formării
monarhiei dualiste Austro-Ungare, maghiarii din Ungaria reprezentau mai puțin
de 42% din totalul populației, altfel spus maghiarii erau minoritari în propria
lor
țară.
Politica de maghiarizare forțată a minorităților naționale a luat naștere
în contextul constituirii monarhiei austro‑ungare. Pe scurt, Sfântul Imperiu
Roman s‑a dezvoltat în Europa de Vest de‑a lungul Evului Mediu, până la
dizolvarea lui de către Napoleon Bonaparte în anul 1806. Succesorul acestuia,
pe un teritoriu mai restrâns, a fost Imperiul Austriac, condus de către
Casa de Habsburg. Acest Imperiu Habsburgic a fost slăbit treptat în
timpul mișcărilor revoluționare din anii 1848‑1849, precum și în cursul
constituirii statului național italian între 1859‑1866, pentru ca finalmente să
sufere o gravă înfrângere în războiul cu Prusia din anul 1866, astfel încât, ca
să nu dispară, a trebuit să se reinventeze, spre a folosi un termen
contemporan. A făcut un „compromis” (din punctul de vedere al casei de
Habsburg) cu una dintre țările componente, Ungaria. Ca urmare a
eliberării iobagilor, la 1848, Casa de Habsburg și‑a ridicat împotrivă pe
nobilii maghiari, mari proprietari de pământuri lucrate în sistem feudal.
Rezistența pasivă a nobililor maghiari s‑a manifestat sub forma unui refuz al
obedienței administrative și fiscale, iar acest lucru a necesitat o prezență
militară austriacă permanentă în Ungaria.
Prin urmare, Imperiul Austriac era interesat să‑și încorporeze o Ungarie pe
care să o poată controla bine din punct de vedere politic, nu doar cu forța armată.
Pe de altă parte, și Ungaria, la rândul ei, era interesată în a avea o anumită
protecție militară, conștientă fiind că nu are șanse să supraviețuiască izolată
între Imperiul German și Imperiul Țarist. Aceste interese venind din direcții
diferite s‑au întâlnit pe un teren comun și în acest fel a rezultat un stat
hibrid, cu o structură statală dualistă. Împăratul de la Viena, Francisc Iosif
I, a fost încoronat la Buda ca Rege al Ungariei pe data de 8 iunie
1867. Noul rege al Ungariei a reînființat instituția Dietei maghiare, adică a
Parlamentului maghiar de la Budapesta și tot el avea prerogativa numirii și
demiterii șefului guvernului (purtând titlul de ministru prezident), deci avea
o pârghie puternică de control asupra fiecăruia dintre cele două state. Era
vorba de un imperiu dualist, cu două state, Austria și Ungaria, fiecare cu
parlament și cu guvern propriu, dar fuzionate prin uniunea personală a
monarhului, având adică același cap cu puteri absolute în persoana împăratului.
Numai că Ungaria, ca stat component al Austro‑Ungariei avea, cum s-a spus
mai sus, această problemă gravă în sine, în sensul că maghiarii erau minoritari
în propria lor țară. Adică, în Ungaria luată împreună cu ținuturile înglobate -
de la nord‑vest spre est și sud: Slovacia, Rusia Subcarpatică, Maramureșul,
Transilvania, Banatul și Voivodina Sârbească - maghiarii reprezentau mai puțin
de jumătate din totalul populației. Se punea problema cum anume Ungaria își va
putea menține statutul, de țară, sau dacă își va putea stabiliza limesul
existent, prin maghiarizarea forțată a românilor, slovacilor, rutenilor și
sârbilor. Cu alte cuvinte, dacă și cum își va putea realiza proiectul de țară
pentru ca, într‑un viitor oarecare, să ajungă ca frontierele sale politice să
corespundă într‑o cât mai mare măsură cu cele etnice. Soluția preconizată era
enunțată public, cinic și fără echivoc ca fiind maghiarizarea forțată a
populațiilor nemaghiare. Cuvântul de ordine pe timpul guvernului condus de
Kalman Tisza (între 1875‑1890) era acela de a‑i face maghiari pe toți ne‑maghiarii,
în timp de 40 de ani. Istoria ne arată că nu s‑a reușit acest lucru, dar în cei
40 de ani, de la momentul respectiv și până la recensământul populației din
Ungaria din anul 1910, datele au evoluat semnificativ în sensul maghiarizării
forțate a ne‑maghiarilor, procentul populației declarate maghiare ajungând la
54%.
În contextul maghiarizării forțate a etniilor nemaghiare, Ungaria a folosit
în acest scop inclusiv Biserica, într-o operațiune care era contrară misiunii
sale creștine. În anul 1900 a fost organizat de către autorități un
impresionant „pelerinaj” al rutenilor Greco-Catolici maghiarizați la Roma, cu
mobilizarea a 400 de persoane, clerici și laici, în frunte cu doi episcopi
Greco‑Catolici, episcopul slovac (de fapt rutean) de la Preșov și episcopul
rutean de la Muncaci. Cu acea ocazie, „pelerinii” au înmânat Papei Leon al XIII‑lea
un memoriu în care cereau înființarea unei episcopii Greco‑Catolice maghiare,
fapt realizat mai târziu, în anul 1912. În paranteză, trebuie să observăm că și
Sf. Scaun, la rândul său, nu a fost nicidecum imparțial față de minoritățile
naționale și religioase din Austro‑Ungaria, nu a tratat în chip egal toate
confesiunile și riturile din Imperiu, ci a dat dovadă de o bunăvoință mai
aparte față de națiunea autointitulată „dominantă”, maghiară.
Nu este vorba de o simpatie deosebită, inexplicabilă a Vaticanului față de
maghiari și nici de o antipatie la fel de inexplicabilă față de români și
ruteni, ci este vorba de o tendință istorică obiectivă. În a doua jumătate a
secolului al XIX‑lea, Papalitatea a suferit o serie de pierderi grele în
ordinea puterii seculare. Mai întâi, prin anii 1850‑1860, au fost luptele duse
sub conducerea masoneriei anti‑catolice, pentru unificarea politică a Italiei
moderne, care a ocupat cu forța armată o parte a teritoriilor papale. Apoi, în
urma Războiului Franco‑Prusian din 1870, Prusia reformată, luterană și calvină,
a învins Franța catolică. Roma papală era protejată de o garnizoană a Franței
catolice, dar după înfrângerea Franței de la Sedan garnizoana a fost retrasă,
iar Roma a fost ocupată complet pe 20 septembrie 1870 și integrată în Regatul
Italiei. Urmarea a fost că Statul papal s‑a auto‑limitat teritorial la un
cartier din Roma în suprafață de câteva zeci de hectare, numit Vatican. După
dispariția Imperiului lui Napoleon al III‑lea, Franța nu mai putea fi deloc
considerată ca o putere catolică, aici Biserica era separată de Stat, iar
manifestările de ateism și secularism erau în creștere. Singurul sprijin politic
mai important pentru conducerea Bisericii Catolice a rămas Imperiul Habsburgic,
al cărui împărat mai purta încă, între altele, pompoasa titulatură medievală de
„Majestate Catolică și Apostolică”. Așadar, statul Austro‑Ungar era un stat
catolic prin definiție și un aliat sigur al Papalității în confruntarea cu alte
state europene, promotoare ale unor politici de laicizare. La rândul său,
Vaticanul nu permitea credincioșilor catolici să manifeste acte de ostilitate
față de acest stat, ci dimpotrivă încuraja fidelitatea față de acesta, față de
Casa de Habsburg și față de Împărat, sub formula pe care a numit‑o „loialism
dinastic”.
În consecință, la anul 1912 a fost înființată o Episcopie Greco-Catolică
maghiară și maghiarizatoare cu sediul la Hajdudorog (azi în Ungaria, un mic
orășel undeva între Debrecen și Nyíregyháza), în condițiile în care
greco-catolicismul nu este o confesiune tradițională maghiară. Mulți dintre
maghiarii Greco-Catolici au denvenit în timp Romano-Catolioci dar aceștia,
împreună cu cei aproximativ 350.000 de credincioși greco-catolici maghiari din
Ungaria de azi sunt, istoricește vorbind, foști nemaghiari ortodocși, ruteni și
români, maghiarizați prin mijloace neortodoxe, adică prin Biserica
Greco-Catolică.
„În fapt prin Tratatul de la Trianon, Ungaria nu a pierdut atât teritorii
proprii maghiare, cât a pierdut posibilitatea de a maghiariza pe mai departe
alte naționalități, din teritorii nemaghiare și în care maghiarii erau în
minoritate” - concluzionează Nicolae Iuga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu