Ani de zile, românii au acceptat fără crâcnire în numele principiilor care, cel puțin aparent, guvernează Uniunea Europeană, să creeze o serie de facilități inexistente în altă parte pentru multinaționale, pentru bănci, pentru societățile de asigurare, pentru fondurile de investiții și, în general, pentru societățile cu capital străin. În esență, acestora li s-au creat o serie întreagă de facilități de natură fiscală și comercială și s-a permis ca, în mod sistematic, să-și externalizeze profiturile prin fel de fel de inginerii financiare.
Așa se face că un sector, cel al capitalului străin, care ocupă în prezent 60% din economia României, aduce la bugetul de stat doar 20%, în timp ce economia cu capital autohton, care deține doar 40%, are un aport la bugetul statului de 80%. Cifrele de mai sus pot fi enventual ajustate de experți, dar, în esența, lor raporturile dintre cele două sectoare nu pot fi în niciun fel contestate. Ce se va întâmpla acum, când cele două sectoare economice sunt confruntate cu o criză de mari proporții? Cum reacționează aceste societăți cu capital străin, ce se va întâmpla cu societățile cu capital românesc, care este comportamentul Uniunii Europene legat de faimoasa „solidaritate” de care s-a vorbit atât de mult și ce fac autoritățile statului român, și în primul rând Guvernul, pentru a salva economia?
Oricât de scurtă ar fi memoria colectivă, nu avem cum să nu ne amintim de anul 2009, când ultima criză economică mondială a lovit năprasnic și România. Atunci, Traian Băsescu, în calitate de președinte, Mugur Isărescu, guvernator al Băncii Naționale, și Emil Boc, ajuns prim-ministru, au decis, fără a solicita o aprobare prealabilă a Parlamentului României, să împrumute de la Fondul Monetar Internațional, plătind evident dobânzi, o sumă de 18 miliarde de dolari. Cea mai mare parte a acestei sume a fost dirijată către sucursalele din România ale unor importante bănci, cele mai multe europene. Pentru ca băncile, care nu mai aveau capital, întrucât o parte o externalizaseră către băncile mamă, iar o altă parte fusese destinată unor societăți comerciale, cele mai multe cu capital străin, și unor împrumuturi destinate persoanelor fizice, și unele și altele devenite neperformante, să poată beneficia de o injecție masivă de capital. Ce au făcut băncile cu acești bani? Cu o parte dintre aceștia au acoperit creditele neperformante, o altă parte a fost destinată refinanțării în general a societăților comerciale cu capital străin iar o a treia parte, la fel de consistentă, a fost din nou externalizată, în scopul asigurării supraviețuirii băncilor mamă. Acest uriaș împrumut a fost acoperit în final de către cetățenii României, cărora li s-au amputat masiv salariile. Solidaritatea europeană a funcționat în felul următor. Aproape toate statele europene au înregistrat pierderi, au intrat într-o recensiune mai mare sau mai mică, iar singurul stat care a reușit să nu înregistreze pierderi, să-și exporte practic aceste pierderi, a fost Germania. Așa a funcționat în 2008, 2009 și 2010 faimoasa „solidaritate europeană”.
Se repetă istoria la alt nivel? Nu se declanșase încă această criză a coronavirusului, când existau deja semnale din ce în ce mai concludente că lumea intră într-o nouă recesiune. Pandemia nu a făcut altceva decât să accelereze lucrurile. Acum ne găsim din nou într-o situație extrem de critică. În care solidaritatea internațională și în primul rând solidaritatea din interiorul UE ar trebui să funcționeze. Iar guvernele, prin aceleași instituții enumerate mai sus, când m-am referit la modul în care a fost gestionată criza din România din 2008-2010, ar trebui să le dovedească propriilor cetățeni, prin măsuri concrete, că sunt capabile să gestioneze situația. Și la ce asistăm?
În Statele Unite a fost adoptat un prim pachet complex de răspuns la provocările crizei economice, Trezoreria punând la dispoziția economiei americane nu mai puțin de 1.200 de miliarde de dolari. Între altele, s-a luat decizia ca fiecare cetățean american, mai puțin cei bogați, să primească pentru început câte un cec de 1000 USD, pentru a fi ajutați să ia primele măsuri de supraviețuire. Spania, o economie nu prea puternică din Uniunea Europeană, alocă pentru început 200 de miliarde de euro, pentru menținerea pe linie de plutire a economiei. Măsuri asemănătoare sunt luate, rând pe rând, în toate statele europene. Mai puțin în România.
În același timp, instituțiile internaționale ezită în a-și asuma partea lor de responsabilitate și de sacrificii. Nu este prea clar cum intenționează Fondul Monetar Internațional, România fiind membru fondator, să contribuie decisiv la salvarea crizei mondiale. Cât privește cealaltă instituție importantă, Banca Mondială, aceasta a decis cu chiu cu vai să aloce doar 12 miliarde de dolari, desigur sub formă de împrumut, pentru susținerea multinaționalelor. Uniunea Europeană nu a decis nimic. Atenție – absolut nimic.
Mă consider prieten cu Adina Vălean, soția lui Crin Antonescu, cel mai important demnitar român la Uniunea Europeană. Adina Vălean este comisar într-un domeniu extrem de important, cel al Transporturilor. În ceea ce privește Transporturile, statele europene nu au fost până în prezent capabile să ia niciun fel de măsură concludentă pentru a facilita fluxul de mărfuri în interiorul Europei. Sunt doar discuții peste discuții. În urmă cu circa trei săptămâni, înainte de se intra în linie dreaptă în pandemia coronavirusului, a fost elaborat și impus întregii Uniuni Europene un nou regulament valabil pentru transportatori. În acest regulament a fost introdusă o chichiță de către statele din nucleul dur UE. Transportatorii sunt obligați ca, o dată la două săptămâni, să revină în țara gazdă. Singurii care nu pot face față acestei exigențe, decât cu cheltuieli și sacrificii enorme, sunt transportatorii din Estul Europei. E de înțeles de ce. Grosul transporturilor se desfășoară în Europa Occidentală. Concret, transportatorii români au reclamat în scris – și documentul a fost trimis în primul rând comisarului Adina Vălean – faptul că pentru ei măsura este devastatoare. Vor pierde anual peste șase miliarde de euro. Oficialii Uniunii Europene, în frunte cu doamna Adina Vălean, au ridicat din umeri și s-au făcut că plouă. Ieri, într-un dialog în direct cu o televiziune importantă de știri, i-am pus o întrebare în acest sens. Nu a binevoit să răspundă. A adoptat pur și simplu evazivul limbaj bruxellez. Dacă un comisar român, singurul de altfel, procedează așa, ne putem ușor imagina cam care este interesul celorlalți comisari europeni pentru România. Pentru a închide pentru moment acest capitol al lipsei de solidaritate, le reamintesc cititorilor că, zilele trecute, Germania a interzis exporturile de materiale și instrumente sanitare către Italia, cel mai lovit stat din Uniunea Europeană și acum din lume sub aspectul pandemiei. „Solidaritatea europeană” s-a transformat în „soldidaritate germană”, după care cortina a căzut. Statele europene și-au închis nu numai granițele exterioare, dar și-au ermetizat și granițele interioare. La propriu și la figurat.
Guvernul României a instituit cu mare întârziere și în mod greșit starea de urgență. În virtutea acesteia, Guvernul poate lua totuși două categorii de măsuri. Contra pandemiei și în scopul salvării economiei. În ceea ce privește salvarea economiei, e clar că, spre deosebire de statele puternic dezvoltate din Uniunea Europeană, în România societățile economice nu dispun de rezerve. Și nici de bănci autohtone, care să le crediteze, dacă nu în mod preferențial, cel puțin în mod echitabil în raport cu societățile cu capital străin. Acum este un moment în care sistemul bancar de asigurări, multinaționalele ș.a.m.d. ar trebui să vină în întâmpinarea economei românești cu partea lor de aport. Care poate însemna în ultimă instanță și o serie de sacrificii, făcute pentru a salva economia în care s-au dezvoltat, care le-a adus profituri uriașe, care le-a permis să le externalizeze prin inginerii financiare și să-și reducă astfel proporțional dările către stat. Nu aud nimic de acest fel. Aceste societăți au asociații care le reprezintă. De câte ori a fost nevoie să-și apere interesele în fața autorităților statului român, aceste asociații au funcționat cu motoarele turate la maximum. Au mai fost împinși în față și ambasadorii statelor europene, pentru a face presiuni asupra Guvernului României. Acum, când este rândul statului român să aibă nevoie de aceste multinaționale, tăcerea este totală. Mormântală. Banca Națională a României, sub presiunea Guvernului României, dacă este necesar chiar în baza unor ordonanțe de urgență, ar putea obliga sistemul bancar să crediteze în condiții mai ușoare economia, pentru a o ajuta să funcționeze. La rândul lor, societățile comerciale ar putea fi stimulate de către Guvern, prin diverse măsuri, să mențină în condiții de criză forța de muncă angajată. Să nu recurgă imediat la concedieri, care-i trimit pe oameni în șomaj, urmând ca povara să fie suportată exclusiv de la buget. Dar nu se vede nimic de genul acesta la Guvern. Nu s-a luat nici decizie cardinală. Nu am auzit de nicio întâlnire cu guvernatorul Băncii Naționale sau cu asociația băncilor. Tăcerea este totală. Mormântală.
Autor: Sorin Roșca Stănescu
Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu