de Gheorghe
Pârja
Acest text a plecat de la înverșunarea lumii recente
care a năvălit peste noi. Ea, înverșunarea, ne prinde ca într-un clește.
Sistemul de detașare a omului, de acest viscol interior, este extrem de fragil.
Te doboară, precum vântul un spic în lanul de grâu. Mărșăluiesc spre noi
cohorte de primejdii. Se detașează, cu pregnanță, sentimentul urii. De unde
vine ura? Îmi aduc aminte că, în manualul de psihologie, studiat și de mine în
Liceul Pedagogic, autorii ne îndemnau să-i învățăm pe copii numai iubirea de
cele bune din împrejurimi. De la familie, la școală, ori de pe hotarul satului,
unde pășteam animalele din gospodărie. Acolo, fără părinți și dascăli, pruncii
satului își manifestau libertatea de a fi ei.
Nu-mi aduc aminte de răzvrătiri personale. Ne
preocupa ideea de a ne contura personalitatea, prin întreceri izvorâte din
jocurile vârstei. Mi-a rămas de neuitat întrecerea cu cai, pe locul neted de
După Râu. De fiecare dată victorios era colegul de clasă, Andrei. Care
strunindu-și cu pricepere calul lui, Brezu, ajungea primul la linia de sosire.
Eu, cu iapa Vilma, eram pe la mijloc. Niciodată nu am avut un sentiment ciudat
pentru izbânda lui. În clasă, unii erau mai buni, alții mai la urmă. Domnul
învățător Fodoruț, care ne știa pe de rost, ne spunea că, în viață, e bine să
pricepem diferențele dintre oameni. Și să dăm Cezarului ce este al Cezarului!
Sfântă înțelepciune veche, ce așază armonie între oameni.
Am spus povestioara, cu înțeles, pentru a-mi
mărturisi crezul că sentimentul urii poate fi domolit din pruncie. Să însemne
asta că ura este în om de la naștere? Nu cred. Ea este o zgură care se așază pe
suflet, când stai cu geamul deschis, în trenul care trece prin tunel. Cine te
anunță că ești proprietarul urii? Ai în loc de prefață furia, dezamăgirea,
tristețea, supărarea, revolta interioară. Ura este un sentiment al vieții
neadaptate. Poate duce la moarte și, sigur, la îmbolnăvirea trupului. Cine își
trăiește viața în iubire, în dăruire, cum este lecția lui Hristos, poate fi
încercat de ocolirea urii.
Zău, am cunoscut, la mine în sat, oameni care umblau
prin lume ca niște apostoli. Moșu Lupu, Moș Iana, ori prietenul lui, Șomâtă,
erau țărani, care în faptele zilei, purtau armonia lumii. Deci, și de acolo,
din pildele drepte ale oamenilor luminați de drumul vieții, poate fi izvorul
spre liniștea sufletului. E adevărat, binele se leagă mai greu de om, decât
răul. Binele este un fapt delicat, răul îl culegi de pe marginea drumului. Dacă
nu-l culegi, se agață el de tine. Știu că ura este un sentiment complet
nesănătos. Cel care urăște are negru în cerul gurii, ne spunea mama.
Cele spuse de mine până acum, puneți-le deasupra
vieții politice de la noi. Vedeți, se potrivesc? Fiecare să-și facă părerea
lui. Ura de sus se transmite la cei de jos, așa să știți! Încrâncenarea
televizată din lumea politică, care nu obosește, se transmite la popor. Am
auzit nenumărați oameni care sunt nemulțumiți de purtarea multor lideri
politici. De cearta lor molipsitoare. Într-o democrație ideală, ura ar trebui
să nu existe. Știm, oamenii sunt imperfecți. Viața politică este făcută din
dezbateri, mișcări de idei cu pasiuni dezlănțuite. Într-un text recent, Matei
Vișniec își arăta încrederea în democrația franceză. Dar și în țara lui
Voltaire climatul social și politic s-a degradat.
Nu uit că filosoful a spus celebra frază: „Nu sunt
de acord cu ceea ce spuneți, dar m-aș lupta până la moarte pentru a avea
dreptul de a o spune.” Cu o afirmație asemănătoare a venit în țară și Ion
Rațiu. Sigur, unor oameni politici aflați în dezacord nu le poți cere să fie
mângâietori unii cu alții. Din păcate, respectul reciproc dispare. Oamenii
ajung la ură și la violență într-un stat cu tradiție democratică. De un an și
jumătate, Franța este traversată de mișcarea vestelor galbene, care au sporit
climatul de ură și violență. La care s-a adăugat conflictul social, provocat de
reforma pensiilor, care a îngemănat ura cu violența. Ce este mai greu de
înțeles sunt opiniile unor intelectuali, care justifică violența ca armă
politică în democrație.
La acest aspect, greu de înțeles în gândirea
contemporană, voi reveni. Am plecat de la pildele tinereții mele, de pe
tăpșanul satului, care erau norme creștine, și am ajuns la Turnul Eiffel.
Sentimentele evocate în acest text nu au hotare. Mai ales în ziua de astăzi.
Ura pare a fi, nu de puține ori, lipsită de rațiune. Cum să fie alungată din
rândul lumii? O utopie care ține loc de speranță. Plec de la premisa că pe fața
pământului trăiesc și oameni fără ură. Detest ura! Nu uit că ura a dus la
războaie. Urâți ura și urați-vă bucurii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu