Ştefan Olaru s-a născut acum un jumătate de veac la
Bucureşti, a emigrat în Statele Unite înainte de Revoluţia din decembrie 1989,
unde a lucrat ca „electromechanical engineer, până la reîntoarcerea în ţară. A
debutat în literatura română cu volumul de versuri „Dacă n-ar fi crucea”,
Editura „Izvoarele” (USA) în 1998 şi a continuat cu volumul „Pecetea Iubirii”,
Editura „Semne” Bucureşti. Colaborează la toate cele 4 volume antologii ale
Cenaclului Prietenia şi este prezent în antologia coordonată de Ioan Romeo
Roşiianu „Paradisul Iubirii” , când pun bazele apariţiei acestui volum „Pietre
şi roze”.
Prima poezie se intitulează „Poetul” şi aflăm că în viziunea lui Ştefan
Olaru acesta este: „Înlănțuit de stânca din care-mi sorb trăirea,/Împart la
fiecare și fără să pretind/Nimic în schimb, eu însumi regenerez murind,/Iar
stânca-mi este zborul de foc și împlinirea.//Cum vulturul mă rupe cu sânge și
mă doare,/Înlănțuit de mine, cum stânca-i partea mea,/Sunt partea mea de lume
și lumea-i stânca mea,/Visez să-mi dărui focul din nou la fiecare...//Când
vântul mă doboară, când muza-mi soarbe sânge,/Aripa ruptă-n două o clipa
se-nfioară,/Și-aș vrea purtat de lanțuri să zbor întâia oara/Spre locul unde-i
pace și cineva mă plânge...”; poetul Ştefan Olaru consideră scrisul, adică
poezia, o terapie a sufletului, o cale spre cunoaşterea sinelui, a propriei
lumi, este un adevărat testament poetic: „N-ai cum să
scrii de dragul de a scrie,/Cuvinte poleite de hârtie,/Fără să simți cum te
înfioară versul/Și cum prin vene-ți curge universul...//Nu poți să împarți
miresme nesfințite/Din ramuri fără frunze și împietrite,/Fără să simți arsura
ta și rugul/Și fără să-ți săruți cu sete jugul...//Fără iubire dulce, fără
ură,/Fără sărutul abisal pe gură,/Nu poți atinge spațiul fără timp/Nici adevărul
schilodit de ghimp...//Nu poți să scrii în colțul tău de tihnă,/Nici despre
vulturi frânți în neodihnă,/Nici despre lacrimi ce le-ai supt cu vin/Din cupa
de miresme și venin.//Nici despre cruci atât de vii și crude/Fără
săruturi pe-un pământ de iude.../Numai atunci, din dulce și amar,”Ne vei sfinți
cu-al tău mărgăritar...” (Nu oricum).
Temele
abordate sunt generoase şi au de a face cu destinul acestuia, care a fost
obligat să fugă de regimul totalitar din România, emigrând în America: „Nu
piere tărâmul când numai ţi-e dor,/Nici satul pierdut printre-atâtea
năluci,/Nici casa cea veche, nici mama-n pridvor,/Că-n inima ta nu ai loc să le
duci...//Nu piere iubirea de neam şi de ţară/Când ochiul şi-a smuls tot ce-i
sfânt din retină,/Nu piere copacul şi nici n-o să piară/Când ceru-i mai pur
peste-o altă tulpină...” (Nu piere tărâmul) sau „Suntem omizi în lumea cea
plină de culori,/Fragilă târâtoare de cruce şi destin./Visăm tăcuţi la gândul
că vom zbura puţin,/Dar ne trezim aproape striviţi, pe-un câmp de flori…//Ne
agăţăm de-o frunză pe care-o bate vântul/Şi ne visăm că suntem de cer tot mai aproape,/Dar
frunza ruptă-n două nu poate să ne scape/Şi-npovăraţi de vină, muşcăm din nou
pământul…//Suntem omizi mai roşii, mai verzi sau mai albastre,/Înlăcrimaţi de
fluturi şi-a lor metamorfoză./Visăm tăcuţi la ziua când vom zbura pe-o
roză,/Sorbind din plin nectarul eliberării noastre…” (Omizi cu demnitate); prezentul
volum scris sub semnul confesiunii sincere şi meditaţiei profunde are un poem
„Pietre şi roze” care îi dă şi numele, unde poetul se luptă din răsputeri
pentru înfrângerea răului şi triumful binelui iar poezia lui respiră, prin
întrebările puse, un aer de pace şi linişte lăuntrică pe care numai Creatorul
ţi le poate oferi: „De ce cauţi pietre mai mici sau mai mari/Pe drum dăruit cu
iubiri tuberoze?/Şi-n loc de mireasmă cu zâmbet de roze/Şi azi printre pietre
te stingi si răsari…//De ce cauţi pietre mai mari sau mai mici/Avid să
le-arunci când prilejul te-mbie?/Când poţi printre stele să zbori, din robie,/Topit
dintre pietre, mai gol te ridici…//De ce cauţi pietre, tu, semenul meu?/Ţâşneşte-ţi
iubire, s-o arzi pe jeratic, /Râvnit giuvaier, necuprins şi sălbatic/Botezul
de foc pentru sufletul tău…”; poezii cu tematică religioasă sau personaje din
Biblie întâlnim şi în alte poezii ale autorului („Poem neînţeles”, „Milă”,
„Golgota”, „Mirul”, „Doamne, greu”, „Noapte sfântă”, „La întrupare”, „Cina cea
de taină”, „Miriam”, etc), ceea ce ne face să credem că este un bun creştin, şi
exemplific cu poemul „Zaheu”: „Mă
înfrupt din pâinea dulce și amară,/Fugar flămând și stors de-atâta fugă./Mi-e
floare ruptă cartea mea de rugă,/Corola-i ofilită stă să piară.//Îmi simt
găoace propria-mi ființă/Din care n-am să scap cu nici un chip./Genunchii mei
sunt lanțuri prin nisip/Cerșindu-mi doar un strop de pocăință.//Și sunt zaheul
propriului meu eu,/Înfricoșat să mă cobor din mine./Sug seva din smochinul ce
mă ține,/Tot mai flămândul sufletului meu.//Doar noaptea mă visez că sunt
chemat/Să zbor din eul meu și din smochin./Și la ospăț cu pâine și cu vin/Să
fiu și gazda Lui și invitat.”; într-o ţară în care suferinţa, sărăcia, lipsa
valorilor perene sunt mai prezente ca oricând, Ştefan Olaru alege calea cea
dreaptă şi este încrezător în jertfa lui Iisus: „Pe vârfuri de granit abrupte,/Solemn
și singur vrei să-nfrunți/Albastrul pur de peste munți,/Cu aripile tale
rupte.//Și-n cupa sufletului tău/Sunt amintiri ce le regreți,/Sunt lacrimi,
sânge și ereți,/Le știe numai Dumnezeu.//Doar ele-n suflet te mai țin/În cerc,
pe-aceleași vechi poteci./Cu ele arzând vei ști să pleci/Pe raza cerului
senin.//Căci râul pregătit să zboare/Spre colțul lui de veșnicie/Se scurge-n
lume și învie/Când revărsat se stinge-n mare.”( Renaștere);
un număr de şapte poeme îi sunt dedicate pictorului Van Gogh: „Prima dragoste”,
„Predicatorul”, „Monsieur”, „Naştere”, „Credo”, „Rămas bun”, „Van Gogh” în care
Ştefan Olaru accentuează generiozitatea şi bunătatea pictorului olandez dar şi
faptul că iubeşte arta respectiv pictura. În culori pastelate, metaforice ne prezintă anotimpul toamna: „Toamna-mi
cercetează cerul meu mărunt/Ascunzându-mi drumul cu a ei stamină./Zdrențuite
frunze, sânge și rugină/Ramuri fără inimi, morți fără mormânt...//Fără frunze,
falnic n-am să mai pot sta,/Vor pluti cu toamna rece și adâncă./Doar în
amintire, sângerând din stâncă,/Se va reîntoarce poezia mea.//Lângă aceleași
stele, pe același cer,/Sărutări pe inimi, străluciri albastre,/Călătoare stele,
foc vrăjit din astre,/Stele fără nume care vin și pier.//Toamna-mi cercetează
umbra prin poteci/Când de data asta dinadins mă cheamă./Firul ce ne leagă nu se
mai destramă,/Doar când se va sparge-n cioburi mici și reci.”.
Întâlnim şi alte
teme majore în prezentul volum a lui Ştefan Olaru cum ar fi: iubirea,
singurătatea, condiţia umană, urâţenia
lumii, credinţa, patria, timpul şi altele. Versuri de o trăire deosebită,
care-i caracterizează întreaga creaţie poetică, le întâlnim în poezia „Odă
bucuriei”: „Bucurie, fără tine cum s-ar rupe frunza mea?/Visul fără remușcare
cum ar arăta la chip?/Cum mi-e umbra fără lună, pașii mei fără nisip/Și uitarea
fără jertfa ce n-o voi putea uita,/Bucurie, fără tine ce-ar fi fost iubirea
mea?//Bucurie, ești parfumul risipit după urgie/Precum floarea reântoarsă peste
pruni și peste meri,/Esti născută cu durere din durerea mea de ieri/Și din
pumnii strânși cu ciudă, dulcea mea copilărie./Bucurie, ești un înger ce-mi
zâmbești după urgie.//Bucuria mea nespusă, strună vie fără bard,/Precum zborul
către astre, precum stropii scurși de vin,/N-aș putea să-ți sorb sărutul căutând
paharul plin/Când puținul tău mi-e darul suficient în el să ard./Într-o lume
fără îngeri, bucurie fără fard...”.
Poate că cel mai bine l-a desluşit şi i-a înţeles zbaterile din fiecare poem
editorul, poetul şi criticul literar Ioan Romeo Roşiianu: „Ştefan Olaru propune
o poezie răscolitoare, introspecţia fiind firul roşu care-i străbate poemele
pline de-o sensibilitate absolut sufocantă. Portretul fizic şi moral al
menestrelului se încropeşte cu fiece vers, cu fiece pagină dată, iar căldura
unei relaţii cu divinitatea măreşte fericit nivelul percepţiei în contextul în
care lectorul devine instant complice la actul artistic, stare în care apar
punţi nevăzute de simţire şi reverberaţie. Cuvântul adunat în versuri de-o
spectaculoasă prospeţime vine să demitizeze ideile preconcepute conform cărora
poezia clasică ar fi pe ducă, Ştefan Olaru devenind un adevărat purtător de
stindard într-o astfel de luptă. Cu o tăietură de fin chirurg el decupează
stampe aparent banale şi le investeşte cu dimensiuni planetare, îndelungul
exerciţiu liric fiind uşor perceptibil, iar aerul de modestie care-i
amprentează fericit scriitura devine piatra unghiulară a operei sale, chipul
unei balerine păşind şoptit pe scenă fiind imaginea dominantă.”
Gelu
Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu