Scrisoare către Sadoveanu

Pamfil Șeicaru - Scrisoare deschisă lui Mihail Sadoveanu (fragment)

La 25 iunie 1940 ai scris manifestul de protest împotriva răpirii Basarabiei, manifest pe care l-au semnat toți scriitorii români. Manifestul era frumos scris, sincer, emoționant, în fiecare rând simțeai bătăile de inimă ale unei mari dureri. Îți apăruse primul volum din publicarea operii dumitale în ediție definitivă. Ai venit acasă, să mi-l aduci. Îmi făcuseși o dedicație simplă, dar cuprinzătoare, de prietenie.

Am stat mult de vorbă. Mi-ai vorbit îndelung de ruși, de renașterea imperialismului rusesc, temerile dumitale de viitor. Reîmprospătai argumente pe care le folosise Constantin Stere în articolele publicate în „Viața Românească” din epoca neutralității. Ne simțeam așa de aproape în presimțirea unui viitor mohorât pentru necăjitul popor român.

De atunci nu ne-am mai văzut; te-ai estompat încet, ca și când voiai să fii uitat. În timpul războiului am aflat că te-ai căsătorit cu fiica unui negustor cuprins de la Mogoșoaia. O dată te-am revăzut de Gara de Nord și m-a surprins felul cum erai îmbrăcat cu șapcă, pantaloni scurți de golf, de păreai un englez îmbogățit în colonii, revenit monden și sportiv la bătrânețe.

Prin 1943 mi s-a spus că ai început să ai legături cu comuniștii. Mi s-a părut o odioasă născocire a eternei clevetiri omenești. Și, pe urmă, când țara s-a prăbușit, am citit într-un ziar din țară ce-mi ajunsese cu o întârziere de un an, că făceai conferințe antifasciste pe la licee, pregătindu-ți ascensiunile viitoare – credeai dumneata – scoborârile viitoare, apreciau toți cei care ți-au prețuit scrisul.

Îmi revine o frază dintr-o scrisoare a lui Paul Louis Courrier: „Un homme comme lui, Bonaparte, soldat, chef d’armée, le premier capitaine du monde, vouloir qu’on l’apelle majesté. Etre Bonaparte et se faire Sire! Il aspire a descendre…”. Cu câtã scârboasã precipitare te-ai târât la picioarele învingãtorului, cu ce rușinos elan aspirai să cobori, să te prostituezi, să te tăvălești în noroiul comunist. O frenezie a dezonoarei. Din băltoaca pactizării cu ocupantul, în care făceai mișcări de bivol fericit, trâmbe de noroi stropeau sufletul îndurat al țării.

Evident, n-ai ars nici o credință, deoarece n-ai adorat nimic, biată moluscă a unei existențe placide, te poți deplasa de la o poziție la alta fără nici o zdruncinare interioară, drama morală neputând să existe acolo unde nu a trăit nici o credință.

După ziua trădării din 23 august, între orătăniile democrate care își gârâiau lepădările de „fascistul” Antonescu, lepădări alternative dejurăminte de fidelitate față de „Aliați”, dumneata, tovarășe Sadoveanu, ai dovedit că ai o superioritate și mergi la țintă fără ocoluri; nimeni nu te-a putut supralicita în ceea ce privește entuziasmul pentru „tătucu Stalin”.

Cilibi Moise, marele filosof descoperit de dementul cu intermitențe G. Călinescu, a spus că „dacă te hotărăști să mănânci grăsime de porc, atunci să mănânci să-ți curgă și pe haine”. Sub chipul placid, cine ar fi bănuit ce mocirlă morală se ascunde? Blajinul Sadoveanu, agitator comunist! Ce ți s-a întâmplat de ai părăsit o atitudine care te-a servit de vrăjmășii neînduplecate, asigurându-ți tot ceea ce un om înțelept poate dori: o existență echilibrată? Mihail Sadoveanu, zelos adorator al călăilor Patriei!…

Toată viața te-ai menținut la prudentă distanță de tot ce însemna explozia pasională a ideilor, de tot ce avea dogoarea fanatismului. Un instinct sigur de conservare ți-a dat înțelepciunea formulată de Confucius: „Înțeleptul este totdeauna pe mal, numai nebunul este mereu pe valuri”. Și înțelesul zâmbetului totdeauna egal, tacticianul ajustărilor succesive pe poziții antagoniste, strategul confortului vieții, să devină imprudentul solidarizărilor entuziaste cu crimele săvârșite contra Patriei, iată ce zăpăcește pe cei care te-au cunoscut.

Știu, tovarășe Sadoveanu, că cuvântul Patrie a pierdut sensul românesc, a pierdut, în interpretarea marxisto-leninisto-stalinistă, tot conținutul de istorie, toată emotivitatea, deoarece nu se mai tolerează decât o singură patrie obligatorie, pentru toți roboții comunismului, Rusia Sovietică. Românii mai pot avea dreptul la o patrie în măsura în care își reneagă patrimoniul lor istoric, trec toată comoara emotivă a trecutului prin alambicul de sofisme al concepției materialiste a istoriei și trivializează marxist trecutul.

Dar, vezi dumneata, împotriva acestei operații de vicleană eliminare a conținutului istoric al Patriei, în conștiința fiecărui român, tocmai acest conținut capătă o intensitate de viață de o halucinantă putere. Și loviturile primite, tot asaltul dat de ticăloșii argați ai Moscovei, n-au avut alt rezultat decât să dea o precumpănitoare putere conținutului istoric pe care stăpânii dumitale, tovarășe Sadoveanu, vor să-l elimine. Nenorocirile pe care împrejurările și netrebnicia unei conduceri politice le abat asupra popoarelor, devin adesea o cauză de energie, răscolind până în străfundul conștiințelor. Prilejuri tragice care devin mântuitoare examene de conștiință sunt aceste prăbușiri totale în care indivizii ca și popoarele, izbite cu o violență distrugătoare de evenimente, se confundă cu propriul lor destin; istoria scrisă poate fi distrusă, dar istoria continuă și mai exaltată în legende; timpul nu mai există, trecutul este viu și cotropește prezentul.

Tocmai dumneata, tovarășe Sadoveanu, ai fost complice la jefuirea Academiei Române de toate vechile hrisoave, de tot ce putea să ne formeze puncte de reazim în trecut. Când Moscova dădea acest ordin, știa ce făcea: voia să smulgă rădăcinile poporului român, să-l smulgă din propria lui istorie, să-l anuleze; pentru a-l transforma într-o biată turmă de oi, buni să formeze contingențele de sacrificiu, fie în minele din Serbia, fie în viitoarele expansiuni rusești.

O națiune, tovarășe Sadoveanu, înseamnă un popor cu o unitate politică, realizează prin acea continuă dramatică sforțare de-a lungul secolelor, o unitate care are conștiința particularității ei istorice și voința de existență politică proprie. Suprimând conștiința particularității istorice a nației, îi suprimi rădăcinile care îi alimentează puterile ei de existență publică independentă. Moscova știe ce face și folosește mijloacele experimentate asupra atâtor neamuri înghițite de Rusia în lungul atâtor secole.

La jaful săvârșit la Academia Română ai asistat, tovarășe Sadoveanu, cu același neschimbat zâmbet, ca și când ai fi asistat la o ispravă a unor împielițați de copii și strengăreștile lor pozne nu aveau nimic supărător. Această prezență la nimicirea mărturiilor trecutului, un adevărat atentat împotriva izvoarelor dumitale de inspirație, nu ți-a provocat nici o durere, n-ai schițat nici un gest de apărare a ceea ce ne-ai făcut să credem că formează substanța spiritualității dumitale. Totul ți s-a părut firesc, într-o sinistră logică a părtașului la o tâlhărie la drumul mare. Acest act de complicitate face pe fiecare să-ți ocolească numele, ca și când pronunțându-l ar pune un deger murdar într-o rană sângerândă.

O întreagă operație de vămuire marxistă a literaturii noastre a început – și era nevoie de un gir pe care dumneata l-ai dat fără ezitare. Am citit o parte din lista neagră cuprinzând numele și operele interzise. Oricând m-am trudit, n-am izbutit să descopăr de ce opera lui Mihail Sadoveanu este mai marxistă decât a gingașului poet O. Iosif, sau a lui G. Coșbuc, de ce proza lui Brătescu-Voinești, Gib Mihăescu sau Liviu Rebreanu este diferită ca conținut ideologic de proza dumitale. Tăcerea complice pe care ai păstrat-o te înfierează.

În verificarea literaturii rusești nu s-a procedat de autoritățile sovietice cum s-a procedat cu literatura noastră. Ce poate fi mai străin de zisa ideologie marxistă decât Korolenko și, totuși, nici un rus nu s-a gândit să elimine opera acestui scriitor, diminuând patrimoniul literaturii naționale. Există la comuniștii ruși un respect pentru toate creațiile pur literare, cultul pentru tot ce a manifestat spiritul creator în cultura rusă. Dimensiunile talentului dumitale nu pot acoperi găleata cu lături a marxismului de ocazie, pe care o porți cu atâta zel.

Comuniștii îți folosesc prezența ca un argument menit să le justifice acțiunea de tâlhărire a sufletului românesc. Ești necesar, indispensabil în acțiunea antinațională. Prezența dumitale mi-a amintit de finalul din tragedia „Tatăl”, de Strindberg. Eroul trebuia pus în cămașa de forță, spre a putea fi declarat nebun. Și, spre a-i învinge rezistența, s-a făcut apel la bătrâna doică care îl crescuse. Și bătrâna a început să-i cânte încet, tremurător, un cântec de leagăn, duios ca orice nostalgică întoarcere a gândului nostru spre trecut. Acele note îngânate, melancolice, deșteptau în sensibilitate amintirile fugare ale copilăriei, evocau imagini pure, toată roua de poezie a anilor pierduți în negura trecutului. Prezența bătrânei, ale cărei cântece i-au legănat copilăria, melodia sfioasă pe care i-o cânta, au învăluit în mrejele invizibile ale emoției și au dezarmat rezistența eroului din Strindberg. I s-a pus cămașa de forță, fără ca el să mai opună împotrivire. Un rol asemuitor deții, tovarășe Sadoveanu, în tragedia poporului român.

Un gazetar american, John Gunther, cutreierând țările căzute în zona democrației populare progresiste și marxiste și-a strâns însemnările într-un volum intitulat: „În spatele perdelii Europei” („Behind Europe’s Curtain”). Desprind acest fragment: „Polonia este țara în care rușii sunt mai puțin singuri; cu toate că este geografic lipsită de Rusia, ea manifestă o lumină specială și o altă putere de creație, Cehoslovacia este cea mai abject condusă de marionete politice și în celelalte manifestări, Ungaria – în multe privinți – se găsește mai bine. Țara cea mai oprimata de ruși este România. Bulgaria este probabil cea mai avansată în toate reformele sociale și economice, având cea mai puternică dictatură”. O judecată clară, obiectivă, desprinzând din multiplicitatea aspectelor, trăsăturile caracteristice. Țara cea mai oprimată de ruși este România… și o vede aceasta un străin, un călător grăbit, un gazetar care plimbă o simplă curiozitate profesională neîntovărășit de nici o simpatie; notează, clasează, cu indiferența unui laborator într-un muzeu de mineralogie. Cum am putea crede, tovarășe Sadoveanu, că ceea ce a observat John Gunther – dumneata n-ai văzut? Agonia prelungită a nației nu face să tresară sufletul magistralului evocat al Moldovei? Ai scris „Zodia Cancerului”, dar toată grozăvia acelor vremuri apare suportabilă față de ceea ce îi este dat să sufere poporul român acuma: „țara cea mai oprimata de ruși este România”.

Te-am văzut de departe, în treacăt, în ianuarie 1949, la Paris, când veniseși pentru a fi figurant în una din farsele propagandei comuniste. Ieșeai de la Hotel Loti. Erai schimbat. În jurul dumitale se agita, ca o maimuță tuciurie, Zaharia Stancu. Călcai cu pasul moale, zâmbind la giumbușlucurile maimuței care te întovărășea. Îți închipui, tovarășe Sadoveanu, câte amintiri au năvălit deodată ca o undă de tristețe. Înduioșat, am simțit nevoia să-ți vorbesc, dar repede mi-am dat seama că între mine și dumneata s-a căscat o imensă, înspăimântătoare prăpastie, în care se rostogoleau cu un strigăt înăbușit toate amintirile, tot ce mă legase de dumneata. N-am simțit măcar o tresărire de ură. O indiferență rece, totală, îngheța trecutul. […]

Te priveam în ziua aceea de iarnă la Paris, cum mergeai cu mișcări domoale de pachiderm și mă întreb cum a putut să-ți amețească memoria, să nu mai auzi șoaptele pământului românesc. […] Un elefant și o maimuță din circul comunist mergeau agale pe străzile Parisului, la sfârșitul lui ianuarie 1949. Nu se întâmplase nimic pe meleagurile românești; oamenii ca și locurile au rămas aceleași, este chiar mai bine, după cum ai îndrăznit să spui la un spectacol al circului comunist. Emerson spune că „talentul nu poate face un scriitor. În dosul cărții trebuie să fie un om”. Ce om a fost în dosul dumitale, tovarășe Sadoveanu? O spun în această scrisoare deschisă, o spun cu o tristețe infinită, cuvintele părându-mi-se că se rostogolesc ca bulgării de pământ pe un sicriu. Și mă doare pe mine, cum îi doare pe toți cei cărora în numele dumitale fac să defileze în lung și trist șirag, eroii atâtor povestiri. Vai, ce rușinați trec „Frații Jderi”! Îți supraviețuiești, tovarășe Sadoveanu.

Te-ai gândit vreodată? Nu-ți dai seama că pentru neamul românesc ești o stafie, ești strigoiul blestemat al ocupației rusești? Când treci liniștit printre românii cu chipuri schimonosite de suferințe inimaginabile, cu același zâmbet de om împăcat cu viața, nepăsător, înspăimântător de nepăsător, cum vrei ca nefericiții robi să nu te socoată un strigoi, o revenire a mortului pentru a ispăși un păcat greu?

Și se apropie ziua judecății. Știu că nu crezi sau, în orice caz, te mângâi cu gândul câ până se prăbușește Rusia Sovietică, va trece vreme îndelungată și dumneata vei fi atunci, de mult, oale și ulcele. Dar tare sunt amăgitoare aceste iluzii, care fac să mustească toată ticăloșia din om. Mă întreb înspăimântat ce sfârșit îți rezervă destinul. Oamenii au sufletele cătrănite și ura întunecă dreapta judecată.

Dumnezeu să se îndure, căci oamenii vor fi fără îndurare. Ce mânjită imagine lași posterității, tovarășe Sadoveanu! Dumnezeu să te ierte, căci mila lui este infinită! Și pașii vătuiți de taină ai viitorului se apropie. Știm noi ce ne pândește în ziua ce vine? Pașii aceștia ai viitorului, pe care nu-i auzi, nu-i poți auzi, mă fac să mă cutremur.

Încerc un sentiment de milă, de nesfârșită tristețe, tovarășe Sadoveanu, pentru prăpădul de îndreptățită ură care va veni. Pașii vătuiți de taină care se apropie… și nu te voi regăsi. De s-ar îndura Cel de Sus să mori de moarte bună. Au mai murit și alți ticăloși de moarte bună… Simțeam nevoia să-ți scriu această lungă epistolă, care îți va sosi cu mari întârzieri, dar îți va sosi. Vei zâmbi ca de obicei, dar oricât de adânc ai fi în mocirla ocupației rusești, tot îți va fi rămas în conștiință un ostrov curat. Acestui rest luminos îi sunt destinate aceste rânduri pe care ți le trimite, același,

Pamfil Șeicaru.

Madrid, 23 iunie 1954