În ultima vreme am fost obligat, ăsta este cuvântul, să locuiesc în limba română cu un nou termen: manager. Foarte puțini comentatori s-au încumetat să ne explice, cu minte științifică, de ce preluăm fără nici o judecată motivată termeni care nu ne lipsesc. Că avem noi cuvinte consacrate, moderne și motivate. Europene, dacă vreți. Am citit recent un articol semnat de academicianul Ioan-Aurel Pop, care semnalează destinul istoric al cuvântului vizitator, de dată recentă. Nu-l ignoră, ci ne lămurește că avem și noi acasă cuvinte cu același înțeles. Adică șefia, dregătoria, funcția, rangul au purtat nume variate. Astăzi, orice conducător trebuie să se numească manager. Rectorul unei universități se numește manager, care alcătuiește un plan managerial, directorul unui muzeu este manager, directorul unei reviste literare se numește manager.Pentru prima dată a fost sacrificată nobila terminologie a vechilor reviste literare românești. Nu, nu sunt conservator în această privință, dar nu putem alunga prin lege cuvinte consacrate din limba română. Da, de când o slujesc, mi-am dat seama că limba română, asemeni unui organism viu, este o limbă permisivă, deschisă, adaptabilă, dar nu este ca un elastic, și nu se lasă mereu umilită. Ea este calmă, atentă, înțelegătoare, însă nu suportă agresiunile. Să ne aducem aminte, cei seniori, câte cuvinte au fost dictate de sus și câte au fost interzise de lista rușinoasă a cenzorilor. Ce e val ca valul trece! Până nu demult, managerul era exclusiv un însoțitor al unei echipe sportive, al unui artist care avea menirea de a se ocupa cu problemele financiare ale turneelor. Adică un impresar. Dicționarul ne lămurește despre semnificația acestui cuvânt.
Este acea persoană care conduce o firmă, îndeplinind rosturi de previziune și organizare a activității. De controlul obiectivelor propuse în viața unui sportiv sau a unui colectiv artistic. Atunci ce caută managerii în universități, în muzee, în teatre, în centre de instruire și cercetare, se întreabă academicianul. Sau la conducerea unei reviste de cultură. La universități se furișează ideea ca la conducere să fie persoane lipsite de calitatea de cadru didactic, lipsite de titlul de doctor. Este și o prevedere cuprinsă într-o lege. Nu contează că nu rimează. Rectorul, pardon managerul unei univesități, este suficient să fie un bun administrator, fără nici o calificare de specialitate. Sunt cazuri în care managerul este un priceput făcător de bani, dar nu are nici o legătură cu învățământul, cu educația. Rectorul a fost încă în urmă cu un mileniu, la înființarea primelor universități, simbolul erudiției, al acribiei, al muncii didactice și științifice la cel mai înalt nivel. Rectorul nu este o meserie, ci îndeplinește o misiune. Atunci de ce să-i răstălmăcim aura, menirea?
La fel se întâmplă cu directorii de muzee, de arhive istorice, ori biblioteci. Dar mai ales cu titlul de director al unei reviste literare. Aceștia trebuie să fie niște învățați, deoarece conduc învățați, și nu antrenează sportivi sau conduc o fabrică de sticlă. Cuvântul director este și el un neologism care s-a împământenit. Atunci de ce să fie detronat? Doar pentru a ne uniformiza viața? Eu nu mă iau la harță cu cuvântul manager, deoarece are valoare de întrebuințare în domenii consacrate. Impunerea prin decret este un caz de forțare a limbii române. Cei pricepuți știu că limba noastră este primitoare, a găzduit multe cuvinte venite din alte limbi. Fenomenul se face cu răbdare, cu știința limbii de a fi ospitalieră. Primirea în trupul limbii a unui cuvânt se face cu un ritual de durată. S-a întâmplat ca atunci când un cuvânt nu se integrează în ordinea limbii, el este refuzat. Trimis de unde a venit.
Un termen impus prin lege nu are sorți să trăiască mult. Ne aducem aminte că regimul trecut s-a încăpățânat să ne definească prin cuvinte chemate de peste hotare. Cum a venit și el, regimul. Termenii care se socoteau glorioși o vreme se dovedesc astăzi comici, intrând în substanța unor bancuri. Apropo, se mai fac bancuri? Apoi, lingviștii au constatat că limba română este o limbă fonetică. Adică nu putem scrie într-un fel și să pronunțăm altfel. Cum se pronunță cuvântul manager? Comedia se întâmplă cu acele cuvinte care în limba română au alte înțelesuri. De pildă, cum este chef pentru șef. În limba română a chefui ne duce în altă parte cu priceperea. Mă cuprinde spaima când, la o emisiune despre vorbirea corectă, apare o cântăreață de muzică populară, chiar din Maramureș, care mai mult încurcă decât lămurește frumusețea limbii române.
Cuvintele-madlenă, vorba Irinei Petraș, sunt o conservare a memoriei, care fac parte din enciclopedia personală. Dar despre astea cu alt prilej. Că în ultima vreme ne asediază englezismele, ele vin să însoțească o tehnologie rapidă. Căreia limba română nu i-a găsit cuvinte de înțeles. De aici babilonia. Dar limba are legile ei și nu se încadrează în limbajul de lemn gândit de oficiali. Să nu uităm că tovarășul a revenit la domn. Cuvintele sunt ca banii, cu cât circulă mai mult, cu atât sunt mai bune. Dacă viteza lor este prea mare, ele sar de pe orbită. Se prăbușesc în neant după ce ne-au chinuit cu absurdul lor. Este loc pentru toate cuvintele limbii române, și pentru cele care vin din alte limbi. Cu o condiție: să fie cuvinte potrivite. Trăim epoca interjecției wow!, acest schelălăit al spiritului. Dar eu voi urmări aventura domnului manager. Atenție cum îl rostiți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu