Recenzie de carte, autor Vasile BELE

 

SUNT ARIPĂ ÎNTINSĂ SPRE CER

sau

CLIPE ÎNVEȘNICITE ÎN FRUMOS…

 

,,QUOD SCRIPSI, SCRIPSI!” sau (lat.) ,,Ceea ce am scris, am scris!”

 

... pare să ne spună ANA MIHAIL, poeta ANA MIHAIL, de la Constanța, iar eu voi adăuga... înveșnicite în frumos și nenumărate ne sunt clipele, doar noi alegem când, și cum, și cu cine ni le petrecem. Dar, cine-mi ești, tu, ANA MIHAIL? Cine-mi ești, tu, Ană? Personaj dintr-o frumoasă poveste de dragoste? Poți fi, cum să nu! Personaj coborâtor dintr-o zidire? La fel, poți să fii! Ba, chiar ne ești! Ană-mi, ești și cântec. Îmi ești și Ana cea zidită pentru nedărâmarea dintru zidirea unei ,,dalbe și frumoase mănăstiri”. Ană-mi ești, cea care ai acceptat (și te-ai acceptat!), să fii jertă pe zidul (care plânge și azi!) falnicei mănăstiri. Îmi ești și biblie, și dumnezeire, și biserică, și rugăciune... Ană! Cine-mi ești? Ce noroc ne-a prins pe toți cu înveșnicia ta și-n poezie?! Ne spui atâta de frumos, că ,,SUNT ARIPĂ ÎNTINSĂ SPRE CER”, și ești, întocmai, precum rostit-ai.

Dacă, tu, Ană, cea din cântec, împământenit tril de ciocârlie, (,,Ană, zorile se varsă”), ne spui că ,,MI-E DOR”, pag. 15, noi îți răspundem cu sinceritatea ungerii cu mir, printr-o altă întrebare: ,,Crezi, că nouă, nu ni-i dor de tine?”. ,,DE CE?”, pag. 17. Pentru că ne-ai făcut să te iubim, îți simțim sufletul curat ca de fecioară. Și mai știm un lucru – și tu ne iubești! Necondiționat.

,,AȘ ÎNCERCA”, pag. 18, și eu, cristică Ană, să-ți scriu și să te zidesc întru slove. Știu că nu o să-mi iasă, știu că nu o voi face pe măsura sufletului tău încărcat de rodnică-toamnă, de alb al zăpezii, și mai știu că de-oi greși, iertare va curge, căci, ,,TU ȘTII”, pag. 20, să ierți, să fii, să iubești, să dăruiești, să zâmbești, să fericești... doar, tu, știi!

Slova ta, inima-ți blândă, de domniță, îmi spune că ai făcut ,,UN PAS SPRE NEIUBIRE”, pag. 22. Nu te-aș putea crede, dar tu ai scris... sinceritatea-ți este un atuu. Până voi rosti ,,NOAPTE BUNĂ”, pag. 26, o să stau cuminte și ,,O SĂ ÎNVĂȚ, pag. 27, doar de la tine, ce înseamnă ,,AȘTEPTARE”, pag. 28. Tu ni le dărui pentru că ,,E PRIMĂVARĂ”, pag. 29, mereu la tine în suflet.

,,O PÂNZĂ DE PAIANJEN”, pag. 36, ți-a fost haină la botezul cuvintelor, atunci când, Ană – zidită, cântată, iubită, așteptată, rugată, dorită, ai ajuns la Sinaia. Ai uitat? Sigur că nu! Și, ,,ÎMI E DOR”, pag. 33, și îmi e dor, de dor, de mor, zic eu! Și-așa este punându-mi-te în visul unui zbor de pescăruș.

Ană... ,,AM VRUT SĂ TE UIT”, pag. 39, dar neputând face asta, am învățat, să-ți ascult vocea, să te văd și să-ți simt umbra pașilor ce calcă pe nisipul mării îmbracate în valuri, în frumos. Poți să mă crezi! Da! ,,POȚI SĂ MĂ CREZI!”, pag. 40. Nu?! Știu! Ană – zidire, cântec, rugăciune, poezie, tu, ești și neuitare, ești nemurire, ești lumină-n întuneric. ,,MI-AI FOST!”, pag. 42, și-mi ești atât de dragă, pentru toată sinceritatea pe care o alături bucuriei unei curate iubiri.

Ne sfătuiești, zicându-ne: ,,IUBEȘTE!”, pag. 48, iar eu, mulțumindu-ți pentru că ești, pentru că ne ești, pentru că ne vei fi, pentru că vei fi, ,,AȘ VREA”, pag. 50, ,,să te zidesc și eu”, dar ,,POATE”, pag. 51, voi greși în gândul meu, de aceia, ,,MĂ CAUT!”, pag. 62, și ,,ȘI TOTUȘI”, pag. 62, nu-mi găsesc rostul gândului pentru întomnarea din acest Brumărel.

Voi mai încerca, ,,NU ȘTIU!”, pag. 69. Poate da! Poate nu! Cu rost sau fără rost! Fără tine, Ană, nu este rugăciune. Fără tine, Ană, nu era mănăstire. Fără tine, Ană, nu era nici cântec. Cântecul era sărac, iar refrenul sec.

Ană, din povestea mea, ,,AM RÂS... AM PLÂNS!”, pag. 72, împreună. Lacrima ta a curs poezie. Lacrima ta a născut poezie, zidire, cântec, după cum tot repet. Marea ta, ți-a adus rimă și mesaj. Inclusiv, Marea-cea-mare, știe că o iubești. ,,AZI”, pag. 74, cu gândul la tine, ,,AM SĂ MĂ-NTORC”, pag. 75, să-ți fiu călăuză, spre un zâmbet de curcubeu, să-ți fiu zâmbetul ce-l dăruiești unei adieri de vânt.

,,AȘ VREA SĂ FIU”, pag. 76, marea, să-ți fiu val și să-ți sărut tălpile, convins fiind că suferi atunci când calci nisipul. ,,AM FOST”, pag. 77, la mănăstire, te-am găsit. Cu ,,UN GÂND”, pag. 77, mi te-am făcut adiere de vânt. Cu un altul, mi te-am auzit – foșnet de salcâm. La ieșire mă aștepta sinceritatea zâmbetului tău. Era lângă o lumânare aprinsă pentru victorie, pentru izbândă și iubire.

Așa e atunci ,,CÂND AI PRIETENI”, pag. 78, poți spune, vorba aia, ,,toate mi se întâmplă numai mie!”, fără a greși, căci, tu, Ană, ești și lacrimă, și binecuvântare, și val, și mai, și ești și zâmbet de rouă, prin zborul de pescăruș sătul.

Apropo, răspunde-mi, ,,A VENIT PRIMĂVARA LA TINE?”, pag. 83, dar ,,SĂ NU MĂ-NTREBI!”, pag. 81, de ce?, căci îți voi răspunde prin tăcerea valurilor din albastru de mare. Știu că și anoptimpurile te iubesc. Primăvara, ești una ,,din cele 9 Dochii – Baba Dochia”, sau îmi ești Dragobete, sau chiar Bună Vestire poți să fii.

Vara-mi ești bunătate, adiere și căldură. Toamna... toamna-mi ești rod bogat – strugur dulce, măr copt, porumb copt, iubire-mi mai ești. Dar ,,ÎNCĂ-I VARĂ”, pag. 84. De ce vorbesc de toamnă? Nici eu nu știu, dar te știu pe tine, Ană, și-mi este de-ajuns să spun: Ana-mi este bucurie. Ana-mi este sprijin. Ana-mi este prietenă. Ana-mi este bunătate! Ana-mi este toamnă! Ana-mi este ,,OCTOMBRIE DE... IARNĂ”, pag. 86, dar cu toată sinceritatea, ,,AȘ VREA SĂ MAI FIE VARĂ!”, pag. 88. Da!

Poate așa ne-am putea vedea pe marginea unui mal din mare, ascultând zborul unui val, pictând umbra unui zbor de pescăruș, eu, așteptând, din mare, să văd cum vin Micile Sirene, să ne danseze, alături de Euterpe, jocul fericirii.

Voi face ,,RUGĂ”, pag. 90, la ,,LUNA PLINĂ”, pag. 91, să fie așa precum visul acestei clipe, când ,,JOCUL CU CASTANA”, pag. 93, aș vrea să mi te-aducă, să-mi fii izvor de mir și altar de vară, unde voi îngenunchea, mărturisindu-ți revederea cu bucurie imensă.

Îmi spui doar atât: ,,SUNT O SALCIE”, pag.95. E bine! Da! Tu m-ai învățat, citindu-ți slova-rugăciune, să iubesc lucrul simplu, tu m-ai învățat prin versul tău, atâta de frumos, să iubesc marea, valul, albastrul, pescărușul, asfințitul, răsăritul, vântul-briză, adierea. De ce nu aș iubi și o salcie? O iubesc și îți știu deja, răspunsul, sincer: și ,,EU TE IUBESC!”, pag. 96, îmi spui, și eu te cred. Că-mi ești adevăr, Ană! Că-mi ești putere, Ană! Că-mi ești, inclusiv, credință, crezare, crez, Ană!

Suntem pământeni! Suntem muritori! Suntem simpli trecători, deci, ne este permis să ne întrebăm, retoric, ,,DE CE-AU APUS VISELE?”, pag. 97. Da! Chiar așa... de ce? Răspunsul ni-l dă poeta Ana Mihail, Ana-slovă de dor și dorință, Ana, întruchipare a bucuriei, a magicului din fericire – Ana-slovă, Ana-rimă, Ana-vers, Ana-dumnezeire, Ana-oglindă, Ana-rațiune, Ana-putere, Ana-mângâiere, Ana-zidire. Viața fără visare nu-mi este prietenă, mie. Viața fără vis este mereu seacă. ,,CÂTEODATĂ”, pag. 99, îndrept ,,GÂNDURI”, pag. 100, spre Mare, spre val, spre Tine, Ană!

 

Și știu că le auzi, le știi, le cunoști. Știi că vin de departe... le aduni în suflet, ești foarte atentă, ,,SĂ CALCI CU GRIJĂ”, pag. 102, printre stele, pentru a nu călca vreuna și ,,DOAR LUNA”, pag. 103, îți luminează credințași iubirea de frumos.

Ți-am trimis un buchet de maci ,,LA PORTIȚĂ”, pag. 104. Macii ți-au sărutat privirea, ți-au mângâiat dorul. ,,NU MĂ-NTREBA”, pag. 105, nimic. Simt că ,,M-AM RĂTĂCIT”, pag. 107, într-un ,,VIS DE IARNĂ”, pag. 108, dar știu sigur, că visul este despre tine, Ana, și-atunci, mi-e bine așa.

Dacă, ,,N-AI ȘTIUT SĂ CREZI”, pag. 109, să înveți, de-acuma ce înseamnă – a crede, fără a mai rosti ,,MI-E DOR DE TINE”, pag. 110, atunci aș fi obligat să recunosc și eu același lucru. Și, uneori, dorul doare! Sau doar dorul meu?! Întreb... Am învățat, așteptându-te și te-am așteptat, scriindu-ți... Da! ,,ȚI-AM SCRIS PE NISIP”, pag. 116.

,,AȘ VREA SĂ-ȚI SPUN”, pag. 113, că a înflorit pentru tine, la mine în grădină, un ,,VIS DE ALBASTRU”, pag. 118, dar oricum ,,GHIOCEII PĂCĂLIȚI”, pag. 122, ne vor șopti, cât te-am căutat și câtă suferință au adăugat negăsirii dintre noi.

,,ÎN VISUL DRAG”, pag. 124, se făcea că ,,ȚI-AM DAT INIMA”, pag. 125, și mi-ai șoptit ,,EȘTI MINUNEA MEA”, pag. 128. Am tăcut! ,,TE-AM CĂUTAT”, pag. 127, și încă te mai caut! Greșesc, oare, dacă aș zice ,,te recaut!”, dar ,,AM CULES FLORI”, pag. 129, numai și numai pentru tine. Ajungi ,,HOINARĂ-N VIS”, pag. 120, de parcă am fi ,,ÎNTR-O VIAȚĂ TRECUTĂ”, pag. 132.

Și-acum, Ana, ,,CUM AR FI...”, pag. 133, dacă ,,GÂNDURILE MELE”, pag. 137, s-ar rătăci, nu ar ajunge, s-ar pierde pe cărări de vise... Nu va fi așa! Garantat! Le voi trimite pe albastrul dintr-un val și voi chema căluții de mare, să fie părtași și păzitorii acestor gânduri-vise. ,,ÎNVĂȚ”, pag. 141, să-i chem... să-i adun! Să îi trimit solie pe ,,O FLOARE DE <<NU-MĂ-UITA>>”, pag. 142. ,,AJUTĂ-MI, DOAMNE!”, pag. 145, rostesc și eu și mai știu, că rostit-ai și tu, Ană! Deși nu este decât ,,UN GÂND PRIBEAG”, pag. 146, știu că-l vei primi cu bucurie neînchipuită. Pentru că așa faci! Lacrimi de fericire... și vei rosti cu tare-ați voce: ,,CE LECȚIE DE VIAȚĂ!”, pag. 143.

Acuma știu că nu ești acasă. ,,AI PLECAT”, pag. 149, pentru a săruta valul, pentru a te (re)întâlni (a câta oară, oare?), cu ,,MAREA MEA ALBASTRĂ”, pag. 148, unde știu sigur că ,,MAI POȚI GĂSI”, pag. 147, ,,UN GÂND PRIBEAG”, pag. 146, sosit dintr-un colț de rai.

O să ,,TE CHEM”, pag. 152, deseară, să ne rostim ,,AMINTIRILE”, pag. 153, dintr-un zbor de pescăruș... știu, că vei veni ,,SEARA LA MALUL MĂRII”, pag. 150, de-acolo de unde izvorăște visul, visarea, visările. ,,AȘ VREA”, pag. 155, să te găsesc fericită încă trei veacuri. Și-ți mai spun un lucru, ,,TREBUIE SĂ CREZI ÎN TINE”, pag. 134, altfel nu vei avea reușită. Norii te vor răsfăța cu praf și picuri de ploaie caldă.

Ce era ,,DACĂ NU-MI IEȘEAI ÎN DRUM”, pag. 158? Eram sărac, eram nebun umblând după înzidirera slovelor de Ana – Ana din vis. Dar, oare,Ana are ,,OCHII ALBAȘTRI”, pag. 156? Nu-mi amintesc! Dar știu că sunt frumoși!

Este doar o ,,ÎNCERCARE”, pag. 157, de a păși pe albastru. Și merită să te sacrifici, mai ales atunci, când, începi cu emoție în glas să strigi ,,SUNT ARIPĂ ÎNTINSĂ SPRE CER”, și să-ți răspundă chiar el -  cerul, ele – stelele, ea – luna, eu – călătorul, tu – ziditorul... Ana.

,,CU FIECARE CLIPĂ RĂTĂCITĂ”, pag. 159, ți-am bătut la ușa-ți mereu încărcată cu flori de maci proaspeți, să-ți spun ,,SUNT EU”, pag. 161. Da! Sunt eu, cel care ,,AM ÎNCERCAT”, pag. 163, să adun ,,ÎN RAMA SUFLETULUI”, pag. 166, bucurie – din rouă, fericire – din umbra unui vânt, și să le zidesc în slove. Tu ai reușit mult mai frumos decât mine.

Nu întreba ,,E ADEVĂRAT”?, pag. 165, că știi sigur că am dreptate... este ,,SĂRBĂTOAREA LIBERTĂȚII NOASTRE”, pag. 164, pe care o adăugăm în zilele din calendarul fericirii. Este o minune și mă bucur că ești. Ești o fericire și mă bucurcă dai și altora, fericire din fericirea ta!

Ești o sinceră și dăruiești sinceritate celor din jurul tău. Și toate astea, adunate în buchetul slovelor, Ana, fac parte din tine, pe bună dreptate, poți să spui că ,,SUNT ARIPĂ ÎNTINSĂ SPRE CER”.

Cu profundă prețuire, cu stimă și respect, cu o prietenie pe care am înțeles-o doar de la tine, am învățat să fiu mai bun, să fiu mai blând, să fiu Eu... așa precum tu ne ești zidire, salbă, slovă, vers, rimă, înțelepciune, cântec, refren... ești ANA MIHAIL – ÎN TOATE ȘI DIN TOATE! Și nu pot decât să mă bucur, Ana.

Ești și vei fi ANA! Exiști și vei rămâne veșniciei prin poezie... Spor în toate! Alte realizări literare spre bucuria sufletelor spre care le îndrepți. Te felicit, prietenă dragă... TE FELICIT – pentru că ne spui atât de simplu și curat, VORBA VOLANT, SCRIPTA MANENT, (lat.) – vorba zboară, scrisul rămâne, oriunde ai fi, oriunde vei ajunge, încotro te vei îndrepta, vei răspândi parfumul slovelor tale zidite în poezie, mărturisind că SUNT ARIPĂ ÎNTINSĂ SPRE CER...

 

Chiuzbaia, 24 octombrie2020, (V.B.)