În duminica anterioară, Evanghelia ne-a relatat despre chemarea pe care Hristos o adresează fiecăruia dintre noi de a participa la Cină, la Ospățul Harului, ne cheamă să mâncăm cu El. Paradoxal, omul refuză întâlnirea plenară cu Dumnezeu prin Sfânta Cuminecătură. Acest apel al Stăpânului nu este la o simplă cină, nu ne cheamă doar să ne dea de mâncare, ci, mult mai mult decât atât, ni se dă pe Sine. Ne aflăm în fața unui refuz al iubirii lui Dumnezeu.
La ultimul popas duminical care precedă Sărbătoarea Nașterii Domnului, Evanghelistul Matei, vameșul convertit, ne așează în față lista neamului lui Iisus (Matei 1, 1-17). Se naște întrebarea: de ce trebuie să citim acest șir de nume, care nu înseamnă prea multe pentru noi, poate chiar nimic? Citim acest șir de oameni pentru că, din aceste familii face parte Hristos după umanitatea sa. Toți sunt rudele Lui, Hristos este din sângele lor, din familia lor, iar acest lucru ar trebui să fie îndeajuns pentru ca noi să considerăm că numele lor sunt foarte importante.
Acest tablou al Evangheliei care expune un lung șir de nume, bărbați și femei, unele cunoscute, altele mai puțin cunoscute, printre ele sfinți, personalități importante, dar întâlnim și păcătoși, despre toate se vorbește în Vechiul Testament. Sunt prezentați fără excepție toți, cei buni și cei răi, slabi și puternici.
Apostolul Matei nu se ferește să-i numească pe înaintașii lui Hristos, deoarece aceștia nu-L micșorează pe Hristos. Fiul lui Dumnezeu a venit pentru toate neamurile, a venit atât pentru cei drepți, cât și pentru cei păcătoși, a venit să-i vindece pe cei care au trebuință de doctor. Același lucru este valabil pentru fiecare dintre noi. Chiar dacă înaintașii au fost păcătoși, asta nu te micșorează cu nimic, una sunt înaintașii tăi și alta ești tu. Dar nici dacă aceștia au dus o viață virtuoasă, nu câștigăm ceva din sfințenia lor, din contră, suntem chemați la asemănare întru virtute, cu alte cuvinte având astfel de modele în jurul nostru, responsabilitatea este și mai mare pe umerii noștri. Învățăm și noi, din situațiile concrete ale vieții noastre, că indiferent dacă suntem slabi sau puternici, tot ai lui Dumnezeu suntem.
Această expunere detaliată a avut un scop: întrucât evanghelia este scrisă către compatrioții evrei, evanghelistul a dorit să-i atragă pe compatrioții săi evrei la credință. Era ca o momeală de pescuit, ca ei să înghită bine adevărul că Iisus era unul de-al lor. În momentul în care a fost scrisă Evanghelia, între anii 60-70, încă trăiau mulți dintre cei care l-au cunoscut pe Iisus, i-au ascultat predicile și au asistat la diferite miracole pe care Acesta le săvârșise. Era poate nedrept ca să-L cunoască și să-L creadă pe Dumnezeu străinii, iar compatrioții Săi nu, motiv pentru care Apostolul Matei a ales această enumerare a descendenților lui Iisus.
Evanghelia continuă cu prezentarea evenimentului deosebit al Nașterii Domnului (Matei 1, 18-24). La plinirea vremii, așa cum a fost vestit de către proroci, Fiul lui Dumnezeu ia fire de om din trupul fecioarei Maria „Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu. Acest supranume de Emanuel este numele pe care i-L va da lumea de la sine, iar numele de Iisus urma să i-L dea dreptul Iosif, logodnicul și ocrotitorul fecioarei Maria, la opt zile de la naștere.
În această parte finală a pericopei evanghelice este amintit de mai multe ori dreptul Iosif. Acesta a fost ales de Dumnezeu pentru a fi sprijin pentru Maica Domnului. Descendent din neamul lui David, s-a născut în Betleem, dar lucra ca tâmplar în Nazaret. După ce i-a murit soția a avut singur grijă de cei patru băieți și două fete, după cum ne spune Tradiția Bisericii. Era cunoscut în comunitate ca un om bun, care-și iubea mult familia și-L cinstea, cu multă evlavie, pe Dumnezeu. Un om brav, care acceptă misiunea de a fi sprijin al firavei fecioare din Nazaret. În schimb, nașterea pruncului Iisus l-a descumpănit. O nouă intervenția a lui Dumnezeu prin intermediul îngerului se impune cu celeritate. Odată cu intervenția îngerului, suspiciunile din mintea lui Iosif sunt lămurite, acesta se dumirește întru totul despre această misiune care i-a fost încredințată, îndoiala nu-și mai are loc.
În mulți dintre noi se ascund fărâme de îndoială la adresa lui Dumnezeu, le putem socoti până la un punct firești, văzute ca o slăbiciune a firii umane, de ce nu, și un aliat al căutărilor noastre. Important este să nu facem din îndoială o supremă calitate a cercetării, ci ea să rămână o funcție critică a credinței.
Chiar dacă evanghelia ne invocă neamul lui Hristos, nu celebrăm un eveniment istoric, ci bucuria nașterii noastre întru veșnicie. Ne rămâne datoria de a avea încredere în Cel ce s-a întrupat, de a alunga orice suspiciune la adresa lui Dumnezeu și de a ne lăsa conduși de voia Lui. Nu suntem singuri în ceea ce facem, trebuie să conștientizăm că „Dumnezeu este cu noi”.
Hristos se naște, slaviți-L! Cântați Domnului întreg pământul!
Pr. prof. Silviu Cristian Rad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu