Regăsiți în așteptare

de Gheorghe PÂRJA
 De o vreme, m-am obișnuit cu ideea păcătoasă a unor cetățeni români, cărora li se face pielea de găină, când aud de cultură. Unii chiar fac gesturi tragicomice, prin a-i lua peste picior pe cei care și-au dus o mare parte a vieții printre cărți. Am pățit-o recent! Nu pledez pentru doctrina: lectură obligatorie!, dar sunt cuprins de aprecierea aproapelui, când se încheagă un dialog despre o carte, un tablou, un film, ori despre întâlniri culturale care înalță spiritul. Sincer vorbind, sunt împrejurări destul de rare. E adevărat, pandemia asta ne-a cam subțiat entuziasmul. Mai avem îndemnul de a cumpăra cărți? Presupunând că un cumpărător este prin definiție și un cititor. Din punctul de observație în care mă aflu, depun mărturie că nu este secetă în recolta de cărți. Da, se scriu cărți. Se reeditează capodopere ale literaturii române și universale. Cercul care mai admiră valoarea unui scriitor, a unui om de cultură, s-a restrâns, însă. Ba, sunt denigrați și academicienii. De către cine? Tocmai de naufragiații care ocolesc librăriile și bibliotecile.

Priviți structura programelor de televiziune. Mai vedeți o emisiune literară? Mai vedeți un scriitor pe micul ecran? Nicidecum. Da, suntem liberi! Cultura română face o pauză de audiență. Artiștii plastici, scriitorii, chiar jurnaliștii au pierdut una dintre cele mai luminoase averi: solidaritatea de breaslă! Am căzut într-un derutant scepticism față de noi înșine. Ne-am abonat la singurătate. Uneori la indiferența față de confrate. E adevărat, scrisul este o chestiune personală. Precum moartea. Din când în când, mai bate clopotul redeșteptării sufletului întru noi. Puțini se adună în fața altarului. Constat că semidoctismul se cui­bărește de minune tocmai sub steagul spiritului liber, acolo unde tronează atmosfera confuză. Mai nou, a apărut oastea numeroasă a analfabeților func­ționali. Nefericită sintagmă, promovată în for public tocmai de ministerul de resort. Adică ministerul care se îngrijește de instrucția și educația tinerilor din scumpa noastră țară.
Cum spuneam, se face alergie la cultură. Tocmai de cei care sunt obligați să facă cultură. Ici, colo mai întâlnești manifestări culturale cu lume nouă. Cu mici cristofori columbi care să supună necunoscutul. Nu se mai descoperă nici o Americă de spirit, știința de carte a devenit o povară. Procentul negurei este prea mare ca să nu-l luăm în seamă. Se conturează o lume paralelă, o lume în care cărțile nu au loc în raftul ei. Nu credeam că voi ajunge ziua în care un demnitar, tânăr, să alunge cărțile din birou. Este realitate, nu ficțiune. Cărțile pribegite au ajuns la mine. Nu jelesc, ci constat această stare tristă de fapt. Se preferă snobismul și graba. Invidia, aruncată ca o plasă, devine o iluzie a onoarei. O falsă și dăunătoare ambiție. Care ascunde un suflet otrăvit, ce se bucură de răul altuia.
Asta duce la o uitare crudă, și ina­mică, a tradiției culturale românești și a figurilor sale edificatoare. Uriașul prozator Nicolae Breban, băimărean prin naștere, măcinat și el la moara acestor vremi, îmi spunea într-un interviu, că mai avem o șansă de echilibru: așteptarea! O așteptare lucidă, încărcată de reflecție și speranță. În ciuda celor care sfidează istoria, ea este izvorul cu lecții de neuitat. Mă gândesc la Marea Unire, când s-au adunat laolaltă trei provincii ro­mâ­nești, care au stat secole sub imperii străine, extrem de diferite și antagonice. S-a putut face o unificare a mentalităților, a gusturilor, a pământurilor. Atunci ne-am regăsit și, iată-ne, o țară care este râvnită, deși trece prin vremuri cu multe încercări.
Cultura a fost factorul coagulator. Limba română nu era îndurerată, ci molipsitor de vie. Și cât am așteptat, până s-a copt Unirea! Trebuie să învingem valul de frică, panică, dezinformare, manipulare, prudență și să avem discernământ, o dreaptă cumpănire, care să reașeze unele lucruri, unele valori, la locul cuvenit. Familia a devenit, brusc, importantă. Noile generații să-și însușească valorile și virtuțile fondatoare din unghiul lor. Să fim mai atenți ce teorii se vehiculează prin lume. Nu tot ce se întâmplă în America, ori Franța, ni se potrivește. Faptul că dincolo de Ocean, sau pe Sena, revin puseuri din revolta tinerilor francezi din 1968, când au strigat: fără cultură!, asta nu înseamnă că trebuie să fim ca ei.
Pentru ei, cultura era un pericol, de aceea o doreau pusă la zid. Cum ar fi arătat lumea de astăzi fără cultură, fără artă, fără muzică, fără poezie? Fără cultură, fără credință și fără iubire, lumea ar fi un pustiu. Fără suflet, orice organism este mort. Iar cultura este sufletul lumii. Nu uit economicul, politicul, zborul în cosmos, dar excesele din aceste domenii pot fi înțelese, și îmblânzite, de lumina culturii. Și nu sunt vorbe de ocazie. Omul, desă­vârșirea creației divine, va reuși să păstreze, inclusiv la răscrucile istoriei, sufletul care veșnic este. Da, domnule Breban, ziceați, că mai avem o șansă: așteptarea! Dar până când? Luminați-vă cei care puteți sprijini cultura acestei țări numită România. Câtă cultură, atâta libertate!