autor Silvia Giurgiu
Spaimele celor doi, mamă și fiu, s-au dovedit a fi justificate. Vasile nu fusese mutilat numai la chip. Toate caznele suferite în lungii ani de prizonierat, viețile pe care le-a luat în război și în lagăr, foamea cruntă, care l-a silit, să poftească la cadavrele camarazilor morți și toate crimele comise, pentru a putea supraviețui în lagăr
l-au transformat într-un monstru, la chip și la suflet. Nu mai avea emoții și sentimente, pentru nimeni. Totul se reducea la nevoi. Astfel, Floarea a devenit în scurt timp victima cruzimii nemaiauzite și a poftelor lui sadice. Biata femeie suporta, noapte de noapte, violențe de neimaginat. Pentru a fi departe de urechile băiatului, s-a mutat cu Vasile în șură, unde a încropit o cămăruță mizeră, cu un pat de blăni, căptușit cu paie, rămas de la răposata sa mamă. Aceea devenise camera de tortură, pentru ea. Ziua își oblojea rănile și vânătăile pe ascuns de Iliuță și alerga încolo și încoace, ducând în spate tot greul gospodăriei, numai să fie departe de persecuțiile bărbatului.
Acesta călărea toată ziua un butoi cu vin sau rachiu și bea direct cu furtunul, până intra în comă alcoolică, din care ieșea tot singur, când alcoolul se evapora din creier. Ieșea din pivniță, doar ca să răcnească la nevastă și copil și să-și potolească nevoile firești.
Iliuță trăia într-o teroare permanentă, atât pentru el însuși, cât și pentru maică-sa, care era unicul lui sprijin real, pe lumea asta. Acum, fugea deseori de acasă și se refugia la Ioana și Gheorghiță, cu pretextul că îl învață pe băiat să scrie și să citească. Pe de o parte, era adevărat. Ioana nu avea nici bani și nici intenție, să-și trimită odrasla la școală. Dumitru nu dădea pe acasă cu săptămânile, așa că din punctul ăsta de vedere erau liniștiți.
Când se întorcea acasă cu moartea în suflet, se ducea drept în fânar, pentru a nu da ochi cu Vasile, care blestema și amenința toată ziua, orice ființă vie, care-i ieșea în cale.
- Și tu, te-ai ticăloșit, maică? îl dojenea Floarea, verde de gelozie. Faci, ce faci, și una-două, te duci la neisprăvita aia de mă-ta, care te-a lepădat, ca pe un câine!
- Nu te supăra, mămică! Matale nu aveai treabă cu mine azi, așa că m-am dus, să îl învăț pe Ghiță, câte ceva! Ar trebui să fie în clasa a doua, dar mama nu are cu ce să-l dea la școală! Nu vreau, să iasă un neisprăvit, ca taică-su! E fratele meu și trebuie, să am grijă de el!
- Lasă, că știu eu, de ce și de cine fugi tu! Crezi, că nu văd, cu ce frică și urât trăiești aici? Știu, maică și mi se rupe sufletul dar, ce să fac? A dat năpasta asta peste noi și nu mai avem liniște în casă! Mai bine, te dădeam lui taică-tu!... se scăpă Floarea, fără să gândească.
- Ce-ai zis? Cum, să mă dai lui tata? Care tată, mamă?...
Albă ca varul la față, femeia mototolea pierdută șorțul, pe care-l purta peste fustă. Iliuță o privea ca un vultur, intuind minciuna, în limbajul trupului mamei. Era un băiat foarte inteligent și înțelept, Simți, că i se ascundea ceva foarte important și în amintirile lui confuze chipul frumos și blând al tatălui său natural îi stăruia în minte, tot mai mult și mai concret. Simți cum îl cuprinde mânia și prinse mâinile Floarei într-ale lui, strângându-le spasmodic.
- Ai să-mi spui adevărul, chiar acum, auzi? Mereu am simțit, că îmi ascunzi ceva, de când am ieșit din spital! Ce-mi ascunzi, mamă? Să nu îndrăznești, să mă mai minți! Așa e, că era tata, cel pe care eu credeam că-l văd, în delirul meu? Era el, nu-i așa? Vorbește, odată! urlă el, prinzând-o de umeri și zgâlțâind-o cu disperare.
Floarea amuțise, incapabilă să reacționeze. Buzele parcă îi erau cusute cu ață, iar limba amorțise complet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu