Avem nevoie de o lege de protejare a Limbii Române!

 

Da, avem nevoie de o lege de protejare a Limbii Române! Dar nu în sensul fantasmagoric în care vede ministrul culturii lucrurile! Pentru că nu de o lege care să apere limba română de ea însăși ori de așa zisele „cuvinte de o pătează în vorbire” (!) avem nevoie, ci de una care să-i consolideze statul. Căci doar ea a fost și doar ea trebuie să rămână pe vecie  unica limbă oficială pe aceste meleaguri! Dar ministrul a plecat la drum pe linia festivismului dat de celebrarea, oricum cu triste și anoste ghirlande ale improvizației și al lucrului care trebuie punctat doar pentru a fi pontat la salariu, a Zilei Limbii Române. Doar că ziua ei nu e numai o dată pe an! Și nu de bifarea unui opis de celebrare, mai ales când, din suflet, de fapt nimic nu ai a spune, avem nevoie… Ci de întărirea meterezelor din jurul limbii noastre pentru îndepărtarea de lângă matca ei a oricăror încercări de ingerințe și agresiuni cu alte limbi rostite pe post de „oficiale”. De fapt, dacă ministrul ar fi avut această iluminare mai din timp, ar fi înțeles că nu doar limba română trebuie protejată. Ci și Imnul, și Drapelul, și însemnele oficiale, dar și simbolurile ancestrale. Adică, toate componentele ființei noastre naționale. Și nu avem nevoie de o lege, „cu dedicație”, care să lase loc acelor portițe pe care veneticii vor ști a le strecura, ci doar de repunerea în litera legii a articolelor vizând defăimarea însemnelor și simbolurilor naționale.

Limba unui neam, a unei națiuni, a unei civilizații este vie! Ea trăiește, se adaptează, adaptează, se îmbogățește… Și nu printr-o lege care să o pună în limitele unui altfel de pat al lui Procust va fi ea apărată… Ci prin punerea ei în lumina cunoașterii, a înțelegerii, a aprofundării de către noile generații la nivelul ei de valoare ca fundament de construcție și înălțare a unei civilizații. De așezare a ei în dreptul celorlalte simboluri și repere naționale ce zidesc fundațiile națiunii noastre.

România nu va fi dară nicicând mai „dodoloață” doar printr-o lege a limbii române care să o țină încorsetată în nemișcare… Iar vremurile să treacă eventual peste ea… Poate până o vor fi scufundat, căci nu se va fi învrednicit, din cauza unei legi, să stea la suprafața timpurilor, nu?!… Limba nu trebuie închistată și încorsetată plecând de la ideile fantasmagorice a punerii libertății ei de evoluție în cătușele căscate de epigonii ce se cred corifei ai vremurilor.

Limba Română este protejată prin însăși legea supremă. Iar noi trebuie doar să apărăm acea lege a legilor, Constituția României, pentru a nu permite inserarea unei a doua sau chiar a treia limbi cu statut oficial. În rest, mișcarea ei în vremuri și timpuri, „vâlvătorirea” ei în creație, prin adaptarea, omogenizarea, nașterea de noi cuvinte și sintagme, nu este sarcina unei legi și nici treaba unor gardieni făcuți la normativele unor sinecuri.

Avem o Academie, avem institute lingvistice, facultăți și școli. Și, în cele din urmă, nu așa oprești eroziunea de cunoaștere a unei națiuni, ce este pe cale să se prăbușească din marea marilor ca națiune într-un puț de „poporan”… Limba Română are nevoie de legi care să stea stavilă împrejurul ei… Care să protejeze, bunăoară, patrimoniul național, pentru a nu mai fi sfârtecat în file puse în rame de colecționari neștiuți, pentru a nu mai fi vandalizat în cadrul unor „licitații” de artă…

Ea are nevoie de readucerea orelor de limba și literatura română în școli… De respectarea ei în corpusul națiunii ca izvor și apă curgătoare, deopotrivă, ținând în ea și seva-i de origine, dar adunând și valurile noilor adaptări lingvistice. Și avem nevoie de o educare a țării pentru că, numai așa, limba română va fi protejată. Apărată prin însăși puterea-i de a da deoparte toate cele ce sunt lingvistic trecătoare și de a purta pe mai departe, în vremuri, forța-i de izvor al izvorârii, de nemărginire a nemărginirii…

 

Cezar Adonis Mihalache – Națiunea