de Gheorghe Pârja
În acest început de septembrie, în ajun de
Sântămărie Mică, s-a stins din viață scriitorul Valeriu Sabău, cel care a
țâșnit artezian în proza Nordului, arcuindu-și curcubeul poveștilor și peste
ținuturi mai îndepărtate. Era plămădit din fibra unui om de viță veche și
risipitoare, dar aprindea și candele care luminau nopțile omului. Plecarea lui
din această lume rămâne o poveste nescrisă. Cum s-a întâmplat? A venit îngerul
și a bătut cu privirea lui în colțul de sus al ușii bisericii din lemn de
stejar, crescut prin Valea Mătrăgunii, și poarta împărătească s-a deschis
pentru a intra cuvintele omului sortit a fi îmbrăcat într-o cămașă de in. Din
acea plantă înțeleaptă, spun cărturarii, s-a născut scrierea din înțelesul
ființei noastre.
Despre acest miracol al simțurilor povestea în
scrierile lui prozatorul VALERIU SABĂU, ultimul povestitor care și-a adunat
personajele și faptele lor dintr-o lume care ne face cu mâna. El a văzut cum
lucește ochiul apei, a prins în mână mărgeaua șarpelui, a cutreierat satul cu
țărani, unde s-a întâlnit cu Ana Împăratului. Cu ea a vorbit despre însingurare
într-o noapte cu lună. Pe ulița ginerilor, prozatorul a pus de veghe pompierii
comunali. În centrul acestei lumi a ridicat o biserică de sticlă, în care lucesc
povești dintr-un peisaj miraculos. Dacă mă iau după unele toponime ale
scriitorului, ajung chiar pe meleagurile mele natale, pe unde Valeriu Sabău a
hălăduit o vreme.
Universul povestirilor lui este de o ciudată
blândețe, ori cu metafore urcate în vârful dealului. A fost un bun cunoscător
al firii lucrurilor, de aceea parabola în cuvânt și-a găsit un loc de viețuire.
Simbolul în proza lui Valeriu Sabău este asemeni stejarului devenit istorie,
cel care a rămas odihnă pentru vulturii vestitori. Proza cheamă lucrurile și
oamenii lor, le strigă pe nume, le pune la masa albă din Biserica de sticlă și
așa începe ospățul lecturii. Din care am gustat, în aceste zile, când spiritul
creator s-a despărțit de trupul trecător. Ca într-un miracol, am auzit cum
cuvintele din scrierile autorului au început să vorbească singure. Textele lui
păreau senine și împăcate. Erau litanii în Biserica de sticlă.
În josul candelei de veghe, am descoperit un papirus
cu aprecierile critice asupra prozei lui. Criticul și istoricul literar clujean
Liviu Petrescu scria: „Ne aflăm în fața unui prozator cu frumoase calități,
Valeriu Sabău. Adevăratele posibilități ale autorului sunt puse în lumină în
textele care conțin spectaculoase vise în vis.” Prozatorul Vasile Sălăjan
aprecia: „Valeriu Sabău știe să contabilizeze și verbul și adverbul și virgula,
știe de unde se poate extrage rădăcina pătrată a lucrurilor memorabile. Dintr-o
coastă de Maramureș, între țărani și foști țărani, între geana de lumină a
dimineții și între negrul pământului recent scormonit, Valeriu Sabău își
croiește o haină pe potrivă.” Criticul din New York, M.N. Rusu, aruncă o
privire mai amplă asupra scrisului prozatorului din Cicârlău: „Valeriu Sabău
aprofundează demersul prozodic în ton cu sintagmele scrisului latino-american –
care-i vine ca o mănușă, în stilul lui Gabriel Garcia Marquez, sau Julio
Cortazar.”
Valeriu Sabău rămâne pentru literatura română un
prozator al universului sătesc, primar și modern. Născut la 13 iulie 1954, în
Cicîrlău, după ce a practicat mai multe munci epice – muncitor zilier, profesor
suplinitor, forestier, miner, dulgher, a absolvit Facultatea de Științe
Economice din Cluj-Napoca (1980). Este membru fondator al Cenaclului și
Festivalului Național de Literatură „Vasile Lucaciu”, din Cicârlău. Pe coperta
volumului de povestiri „Biserica de sticlă”(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001)
este gândul Mariei Oanță, din Ferești, 80 de ani: „Și când dormi, duhul îți
umblă și grăiești cu toți oamenii, și cu cei de departe și cu cei care-s
morți.”
Este tocmai un punct de reverberație a realismului
fantastic al prozei lui Valeriu Sabău. Pe care-l apreciez mult. De acum vom
invoca litanii în Biserica de sticlă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu