de Gheorghe Pârja
Trăiesc în lumea aceasta și cu înțelepciuni
dobândite acasă, pe uliță, ori în șezători. Ne spuneau cei încercați de viață
că este un gest creștin și este omenește să nu-l asuprești pe om când ajunge la
necaz. Apoi, un prieten prozator, Valentin Hossu-Longin, fost jucător de rugby,
a scris o carte care avea o deviză a acestui sport bărbătesc: nu-l lovi pe cel
căzut la pământ! Aceste îndemnuri morale le-am reactivat, cu o intensitate
sporită, când a început războiul din Ucraina. Cine poate fi indiferent în fața
morții nevinovate și a ruinei devastatoare? Am fost, și am rămas, alături de
cei care îndură aceste limite ale existenței. Dar mai bine decât mine au
răspuns oamenii simpli, care au sărit în ajutorul celor năpăstuiți.
Aici îi laud pe sigheteni. Și autoritățile
românești au răspuns cu grijă și ocrotire. Numai că pe fondul tulburărilor
războinice, în ultimele luni s-au luat măsuri de puterea de la Kiev și de la
Cernăuți, care m-au pus pe gânduri. Adică tu îți pui sufletul în palmă, dai
haina de pe tine și bucata de pâine, și cu viclenie unii îți răsucesc cuțitul
în rana istoriei. Știu, am auzit voci miloase care au rostit cuvinte
împăciuitoare. Sentimentele mele de la începutul acestui text nu s-au schimbat.
Mai ales că pentru scriitorii ucraineni am o prețuire aparte. Dar nu numai
pentru ei. Am mulțumit la timpul potrivit că mi s-a tradus, de către poetul
Ștefan Tcaciuc, o antologie consistentă de poezie în limba ucraineană, premiată
la Ujgorod.
Sunt onorat că am fost ales vicepreședinte al
Convenției literare internaționale de la Lviv (2010). Am legături durabile cu
comunitatea românească din Ucraina, despre care am scris o carte. Sunt apropiat
de ucrainenii din România. Da, am o viziune deschisă despre această lume. Asta
nu mă împiedică să semnalez atitudini ciudate, nepotrivite zic eu, ale
autorităților de la Kiev și Cernăuți. Ce înțeles să-i dau gestului făcut anul
trecut, prin aprilie, de Serghei Osaciuk, Șeful Administrației Militare din
Cernăuți, care a înlocuit cu duritate hrisovul domnitorului moldovean Alexandru
cel Bun, emis în 8 octombrie 1408, un privilegiu prin care se certifica
întemeierea orașului. Am fost acolo, am văzut documentul în apropierea statuii
lui Taras Sevcenko. Am fotografii.
Pentru acest episod nefericit l-am luat aliat, ca un
argument în plus, pe scriitorul Cornel Cotuțiu, care a zăbovit și el prin
Bucovina de Nord. Prozatorul din Beclean pornește, în atitudinea lui, de la o
veste formulată în termeni sarcastici pe rețelele sociale: „Ca răspuns la
solidaritatea românilor și ca plată pentru sângele dat de soldații etnici
români, în războiul cu Rusia, autoritățile din Cernăuți dărâmă un document care
atestă originea românească a orașului.” Scrie prozatorul: „Despre ce este
vorba? În Piața Centrală a orașului se afla un panou imens (cam cât un teren de
volei), pe care era reprodusă copia documentului care mărturisește prima atestare
documentară a orașului românesc Cernăuți. Zăbovind prin piața aceasta a
Cernăuțiului, firește am remarcat acest panou ce flanca marginea de sud a
spațiului. Semnificația lui aveam s-o dobândesc mai târziu. Prezența în chiar
centrul orașului a devenit incomodă, aflându-te în război, cui folosește să se
știe că Cernăuțiul e veche urbe românească? Și ce dacă ei, românii, îi tratează
așa de rezonabil pe fugarii ucraineni?! Ei, bine, acum spațiul panoului cu
hrisovul e acoperit cu drapelul ucrainean, în centrul lui fiind fixat un
trident și stelele de pe steagul Uniunii Europene. Este un comportament greu
calificabil.”
Cunosc două teritorii din actuala Ucraină locuite de
români. Le-am străbătut, am poposit printre ei, apoi am continuat să comunic cu
românii din Maramureșul mușcat, din dreapta Tisei, cu Ținutul Cernăuților și al
Herței. Veștile primite în ultima vreme din aceste teritorii fac parte din acea
stupizenie delirantă, cum o numea Cornel Cotuțiu. Este vorba de acea lege a
minorităților, semnată cu grabă în decembrie, anul trecut, de președintele
Ucrainei. Soarta Limbii Române este în pericol în teritoriile locuite de etnici
români. Apoi, prigonirea preoților și incendierea bisericilor mă determină să
devin mai puțin sentimental și să-mi fac publică nedumirirea. Puțină istorie a
Bucovinei de Nord și a Ținutului Herței se potrivește cu aceste vremuri
îndărătnice.
Regiunea Cernăuți a aparținut de Principatul
Moldovei (1346-1774), Imperiul Habsburgic (1774-1918), România (1918-1940),
URSS (1940-1941), România (1941-1945), URSS (1945-1991). Din 1991 până în
prezent, aparține Ucrainei. Țara Fagilor, cum mai este cunoscută Bucovina de
Nord, a făcut parte din trupul Moldovei. Profitând de faptul că Basarabia era
ocupată de trupele rusești, Kaunitz, ministrul de externe al Mariei Tereza a
reușit printr-o înțelegere tâlhărească cu mareșalul rus Rumiantov, în schimbul
a 5000 de galbeni și a unei tabachere de aur cu briliante, să fie retrasă
oastea rusească din Bucovina, pe care au ocupat-o austriecii. Așa a fost, așa se
joacă soarta unor țări și popoare.
După cotropirea Bucovinei, cea mai importantă și
statornică grijă a stăpânirii austriece a fost deznaționalizarea elementului
românesc, prin colonizare. Acum fenomenul continuă, sub altă stăpânire și în
alte forme. Nu-i bine, domnule Zelenski! Partea românească a monedei este mai
luminoasă, pe a voastră o întunecați când este vorba despre noi. Aveți o misie
grea. Că dacă în Anglia regele este pilot, în Ucraina fiecare pilot este rege,
ziceați la Londra, domnule președinte! Sunt alături de tragedia poporului
ucrainean. Dar eu nu uit hrisovul de la Cernăuți și drama Limbii Române din
aceste ținuturi românești, vânturate de pofte imperiale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu