Am plecat cândva pe jos,
dintr-un sat uitat de lume,
dintr-un loc așa frumos,
unde m-aș intoarce maine…
Da, abia împlinisem 14 ani (în a douzecișiopta zi a cuptorului iulian) și am luat calea pribegiei. Satul care m-a născut, Țepeștiul meu drag, se ținea scai de mine și cu cât înaintam prin lumea grea, cu atât mă susținea sau mă certa dacă nu veneam să-l văd. Lacrimile mă luau târâș, nu știam ce-i cu mine în multe momente. Dealurile, poienile, pădurile, Valea Șasei, urlau la mine. Înotam prin lacrimi crude, lacrimile unui copil care abia-mplinise 14 ani. Satul mă striga, satul mă chema la el. Satul meu este martor al multor evenimente, al unor mari evenimente, ce l-au petrecut cu milioane de ani în urmă. Este de-o statornicie uriașă (vezi descoperirile arheologice de la Bugiulești!), poate o răscruce în ceea ce privește omenirea cu adâncile ei rădăcini.
Zeci de ani mi-am purtat satul în spinarea sufletului. Zeci de ani s-au dus de când l-am părăsit, dar niciodată nu l-am uitat. Ca tot satul românesc și satul meu gâfie din greu prin modernismul occidental al capitalismului sălbatic pus mereu pe rele. Stă mândru și ține piept (încă), „vremurilor noi de distrugere ateică…
Frumos mai ești, satule uitat de lume!
Bună dimineața, lume!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu