Nicolae IUGA: Între spirit și spadă (recenzie)

Opinia mea este că cel mai important concept filosofic nou, care se conturează în ultimele decenii în plan european, este acela al imaginativului poetic apriori și aparține filosofului român Mircea Arman, cu cărți traduse și premiate în Italia. Ultima prezentare o aflăm în volumul de eseuri semnat de acest autor (Mircea Arman, Între spirit și spadă, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2022), în care cele mai multe texte circumscriu de fapt și delimitează diferite sectoare ale sferei conceptului.

Imaginativul poietic este un concept original, care nu trebuie confundat cu funcția imaginației fabulatorie cu care este înzestrat individul, la unii dintre noi mai dezvoltată, iar la alții mai puțin. Ci suntem în fața unei regândiri a apriorismului kantian. După cum se știe, la Kant procesul cunoașterii este prezentat ca o interacțiune între Subiect și Obiect, proces în care Subiectul vine cu propria sa zestre apriorică, anterioară Obiectului și care zestre numai ea face posibil Obiectul. Apoi, apriorismul kantian este determinat și structurat ca forme ale sensibilității pure apriori (două la număr, timpul și spațiul) și categorii apriori ale intelectului (douăsprezece la număr). La Mircea Arman, imaginativul poietic (poietic în sensul originar de creație generică) apriori este în mai mare măsură originar decât apriorismul kantian. Imaginativul poietic apriori este capacitatea subiectului cunoscător de a crea în mod spontan lumi posibile cu totul noi, între aceste lumi înscriindu-se inclusiv apriorimul lui Kant sau opusul său, empirismul lui Locke. (Hegel arată că cele douăsprezece categorii ale lui Kant sunt numai pretins apriorice, ele fiind în fapt scoase empiric din psihologie și logică, vezi G. W. Fr. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. II, trad. Rom. D. D. Roșca, Ed. Academiei, București, 1964, pag. 595). Volumul lui Mircea Arman pe care l-am menționat mai sus conține un număr de douăzeci și două de eseuri și, prin urmare, o prezentare sumară a fiecăruia dintre aceste texte ar depăși cadrele unei simple recenzii, ar însemna să realizăm un număr de tot atâtea, să-i zicem, minirecenzii. De aceea ne vom mărgini la a face câteva scurte comentarii în marginea unor concepte substanțiale pe care autorul nostru le utilizează, cu explicitarea și resemnificarea lor, în contextul imaginativului poietic apriori, cum ar fi mitul, metafora, simbolul sau filosofia.

Mitul are o predominantă funcție explicativă și precede explicația metaforică proprie artei, precum precede și excede și explicația cauzală verificabilă a științei. Cum am mai arătat și în alt loc, atunci când ajungea la limitele raționalității privind explicația, Platon povestea mituri. Iar Hegel, când voia să se facă mai ușor înțeles, recurgea la expresii metaforice. Spre deosebire de explicația de ordin științific, ce ne trimite la cauze anterioare regresând la infinit, mitul explică totul, fără rest, prin apel la un principiu spiritual și prin miracol, depășind avant la lettre ideea teoriei incompletitudinii a lui Kurt Gödel. Este ușor de observat că aceste două componente substanțiale ale mitului, principiul spiritual și miracolul, sunt produsul imaginativului poietic apriori. La fel și metafora. Când mitul devine nesatisfăcător, deoarece ajunge să explice prea multe într-un mod prea simplu, atunci intervine metafora. Surpimând sau subînțelegând pe unul dintre termeni și lăsând la latitudinea noastră, la latitudinea imaginativului poietic apriori, să ne imaginăm principiul spiritual din mit, imaginea din metaforă poartă dincolo de sine, de fizic, în metafizic. Astfel metafora nu este numai un mit comprimat, ci poate fi uneori și un mit à rebours, parcurgând drumul invers, de la imagini luate din lumea fizică la rădăcina metafizică a lumii. Dar, prin imagine, metafora realizează o deschidere luminatoare asupra ființei cu totul nouă (Heidegger) și, câtă vreme reușește acest lucru metafora, spre deosebire de mit, este vie. Apoi simbolul. Acesta, symbolul, însemna originar punerea împreună a două elemente care trebuiau să fie obligatoriu congruente. În timpurile îndepărtate, era vorba de o congruență fizică, devenită ulterior congruența dintre un obiect fizic și semnificația lui metafizică. În antichitatea greacă, dacă între doi oameni se stabileau relații de strânsă și, uneori, îndatorată prietenie, cei doi mâncau împreună din carnea unui miel, după care rupeau un os în două și fiecare dintre ei păstra o bucată de os. Dacă unul dintre ei se întâmpla să plece într-un ținut îndepărtat (vezi de exemplu tragedia Medeea), când se punea problema să se întâlnească după mult timp, venea fiecare cu bucata sa de os și verificau dacă cele două bucăți se potrivesc, ca semn de recunoaștere. Astfel de oase erau păstrate și folosite și de către urmași. O astfel de bucată de os ținea loc de carte de identitate și, la nevoie, de filă de cec. După cum bine spunea filosoful Anton Dumitriu, la vechii greci, unul dintre termenii simbolului era cunoscut, celălalt urmând a fi recunoscut (p. 13), așa cum a rămas până în ziua de azi, în simbolistica religioasă de exemplu. Iar filosoful german Ernst Cassirer merge și mai departe, arătând că omul este un „animal simbolic”, deoarece trăiește într-un univers fizic pe care îl percepe prin simțuri, dar în același timp datele fizice ale simțurilor fac trimitere la un univers al formelor simbolice: limba, miturile, religia, arta sau știința. În acest context, filosoful nostru Mircea Arman definește omul ca „animal imaginativ”, ceea ce este mai mult, mai exact și mai bine determinat decât „animalul simbolic” al lui Cassirer (p. 21).

Un alt eseu din volum (p. 22-28) valorifică din perspectiva imaginativului poetic apriori filosofia lui Anaximandru. Filosofia acestui gânditor este un exemplu peremptoriu și totodată un tur de forță al imaginativului poetic apriori. La Anaximandru din Milet (611-546 î. H.) principiul filosofiei (arché) este Apeiron (în greacă: a – prefix privativ, peras – măsură), Nemărginitul determinat ca substrat, un principiu abstract, mai abstract decât apa lui Thales, identificat cu Infinitul din punct de vedere cantitativ și cu Indefinitul din punct de vedere calitativ. Din Apeiron provin toate lucrurile, toate ființele determinate. De ce se nasc lucrurile? Ființele determinate se nasc printr-o mișcare inițială de separare a contrariilor. Dar de ce trebuie să moară toate ființele determinate? Deoarece nașterea fiecărui lucru este văzută, în termeni etici, ca o afirmare egoistă și o separare vinovată față de întregul originar, „nedreptate” pe care lucrurile o comit unele față de altele, pe care lucrul născut (real) o comite față de cele ce nu s-au născut încă (virtuale), nedreptate ispășită prin moarte și așa mai departe la infinit, moartea fiind văzută ca o întoarcere la condiția primordială și refacerea echilibrului în Apeiron. Vin apoi la rând eseuri referitoare la Platon, Leucip și Democrit, Aristotel, care contribuie toate la structurarea demersului lui Mircea Arman de a defini imaginativul poietic apriori din mai multe perspective, dar nu lipsesc nici exegeze asupra operelor unor filosofi români: Anton Dumitriu, Constantin Noica, Alexandru Surdu, A. I. Brumaru.

Și nu este vorba numai de structura cristalină a Spiritului, ci și de inevitabile delimitări polemice (p. 193-201). Atunci autorul nostru scoate Spada fără șovăire. Spada este un pandant necesar al Spiritului, pentru că sunt situații în care pentru o Idee trebuie să curgă sânge, vorba lui Constantin Noica. Nu trebuie să evităm a folosi sabia, de teamă să nu o murdărim cu sânge. Numai virtutea abstractă, pioasă și falsă, condamnă folosirea sabiei: „Virtutea se aseamănă cu acel luptător care nu urmărește în luptă decât să-și păstreze sabia sa imaculată” (Hegel, Phänomenologie, pag. ed. Glockner 297). În ansamblu, avem în volumul de față al lui Mircea Arman o carte care ne desfășoară în fața privirii noastre întinderea atotcuprinzătoare a capacității imaginative poietice apriori, în baza căreia noi putem înțelege mai bine cum anume de exemplu Ideile lui Platon sau atomismul lui Leucip și Democrit au alimentat două mii de ani mai târziu problematica științifică a lumii moderne, Filosofia dovedindu-se un veritabil Înaintemergător al Spiritului.

 

Autor: Nicolae IUGA