Uneori, câteva întâmplări sunt suficiente pentru a te face să îți pui întrebări despre lumea în care trăiești.
În aceste zile am citit despre doamne aflate în funcții care stăteau la rând pentru a fi miruite de un individ controversat, în jurul căruia s-a format, de-a lungul anilor, o rețea extinsă de relații și adepți. Probabil că lista celor care l-au privit astfel este mult mai lungă. În Nord, unii l-au tratat aproape ca pe o instituție. Nu știu ce i-a făcut să îl privească cu respect, în ciuda controverselor care l-au înconjurat de-a lungul anilor. Poate credința, poate interesul sau poate teama că le-ar putea veni vreun blestem pe adresa de domiciliu.
Pornind de aici, nu am putut să nu mă întreb în ce țară trăim. O țară în care, uneori, oameni cu educație, funcții și responsabilități aleg să privească în altă parte sau să acorde încredere unor personaje care ridică numeroase semne de întrebare.
Mă întreb cum este posibil ca atâtea nedreptăți să fie inventariate, consemnate și cunoscute, iar măsurile să întârzie la nesfârșit sau să nu apară deloc. Uneori ai impresia că cei chemați să verifice găsesc doar mărunțișurile, în timp ce fărădelegile sunt împinse prin sertare și uitate convenabil.
În astfel de situații ajungi să ai sentimentul că trăim într-o țară a neputinței, în care cei care greșesc sunt lăsați să își continue jocurile, iar cei care semnalează neregulile ajung să fie priviți ca o problemă.
Poate tocmai de aceea, multe dintre aceste nemulțumiri rămân închise între patru pereți. Oamenii observă, comentează între ei și înțeleg foarte bine ce se întâmplă, însă puțini aleg să vorbească deschis. Teama de a pierde un loc de muncă, de represalii sau de consecințe asupra lor, asupra copiilor ori asupra familiei îi determină pe mulți să tacă, chiar și atunci când știu că ceva nu este în regulă.
Ce să mai vorbim despre gândire și empatie, când unii par incapabili să înțeleagă consecințele propriilor fapte? Și nu mă refer doar la cei care greșesc din neștiință, ci mai ales la cei care ocupă funcții de conducere și au responsabilitatea de a reacționa atunci când văd nedreptăți, dar aleg să le justifice, să le ignore sau chiar să le ia apărarea.
Mă refer la cei care găsesc explicații pentru abuzuri și scuze pentru profitorii de copii, de orfani, de neajutorați și de sărmani, fără să se gândească la traumele pe care le lasă în urmă. Un prejudiciu material poate fi recuperat uneori. O copilărie distrusă, o încredere frântă sau o traumă purtată o viață întreagă sunt mult mai greu de reparat.
Ce fel de nație suntem dacă ajungem să tratăm hoția, minciuna și impostura ca pe ceva firesc?
Nu sunt o persoană pesimistă și știu că există și multe exemple frumoase, oameni integri și fapte care dau speranță. Tocmai de aceea, atunci când întâlnesc situații care sfidează bunul-simț, dreptatea și responsabilitatea, nu pot să nu mă întreb încotro ne îndreptăm ca societate.
Ileana POP NEMEȘ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu