Trebuie să subliniez faptul că Lavinia Betea a reușit să scrie, într‑o carte poate prea exhaustivă, portretul liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, o personalitate unică și un intelectual într‑un peisaj al comuniștilor ilegaliști români, mulți dintre ei analfabeți. Lavinia Betea o face cu empatie, reușind să evidențieze singurul lider român legat de vechea clasă politică interbelică în anii ocupației sovietice și ai instaurării stalinismului atroce, între 1944 și 1954. Lavinia Betea a scris o biografie completă, intitulată „Lucrețiu Pătrășcanu – moartea unui lider comunist. Studiu de caz”. Este la ediția a V‑a, revizuită și adăugită, și a apărut la Editura Corint. Lucrarea este cuprinzătoare, dar poate prea încărcată cu informații, ceea ce o face greu accesibilă publicului larg; în schimb, este foarte utilă și complementară pentru cercetători și pentru pasionații istoriei contemporane a României. Să nu uităm că Lucrețiu Pătrășcanu a fost membru al PCR din 1921, de la înființare, dar asta nu l‑a împiedicat să fie patriot român, fiind acuzat de colaborare cu Siguranța.
Cartea prezintă istoria celei mai lungi anchete din seria proceselor staliniste pe baza arhivelor SRI, încă de la începutul anilor ’90, cu aprobarea lui Virgil Măgureanu — lucru foarte greu de obținut atunci —, cea a lui Lucrețiu Pătrășcanu, și reconstruiește biografia tragică a acestui lider al Partidului Comunist Român. Volumul, ajuns la a cincea ediție — adăugită și revizuită pe baza celor mai recente lucrări de specialitate despre regimul comunist din România — prezintă destinul tragic al unuia dintre liderii PCR. La începutul anului 1948, prin funcțiile ocupate în partid și în stat, Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954) se număra printre persoanele influente ale tinerei Republici Populare Române: era membru al Comitetului Central și al Biroului Politic al partidului și ministru al Justiției. Era cunoscut pentru rolul său în înlăturarea regimului Antonescu, în încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și în semnarea Convenției de armistițiu și a Tratatului de Pace cu Puterile Aliate și Asociate. Autoarea reușește să prezinte un Lucrețiu Pătrășcanu conectat la elita politică democratică interbelică și apropiat de Palatul Regal. Chiar implicarea sa în blocul partidelor democratice pentru înlăturarea lui Ion Antonescu s‑a făcut fără știința Moscovei. Acțiunea lui Pătrășcanu i‑a încurcat pe comuniștii care doreau ocupația directă a țării de către armata roșie. Pătrășcanu, care nu era iubit de „tovarășii” rămași la Moscova și conduși de Ana Pauker, s‑a implicat în lovitura de la 23 august 1944 cu Emil Bodnăraș cam de unul singur, tocmai pentru a salva România de la un război direct pe teritoriul ei și de la o ocupație atroce a sovieticilor. Lavinia Betea reușește să explice, prin documente de arhivă, rolul și importanța lui Pătrășcanu în menținerea unui statu‑quo relativ democratic, paradoxal, în plină comunizare. Pentru că era „întâi român și apoi comunist”, Pătrășcanu a plătit cu libertatea și apoi cu viața. Autorul cărții „Sub trei dictaturi” era un intelectual incomod pentru liderii comuniști, care îl invidiau pentru inteligența sa și pentru succesul la femei. De aceea, încă de la conferința PCR din octombrie 1945, Lucrețiu Pătrășcanu este criticat de concurenții din PCR pentru individualism și pentru favorizarea intelectualilor „burghezi” ca ministru al Justiției. Pătrășcanu s‑a dovedit, într‑un context de ocupație bolșevică, un patriot. Gheorghe Gheorghiu‑Dej l‑a perceput ca pe un competitor; de aceea i‑a dorit moartea. A fost acuzat și de relații bune cu liderii PNȚ pe care i‑ar fi protejat între anii 1944–1947.
Despre „cazul Pătrășcanu” s‑a spus și scris aproape totul, părând că nu mai este nimic de adăugat. Totuși, din lunga serie de poziții, documente și mărturii despre crima care a făcut cea mai mare vâlvă în lanțul crimelor comise de regimul comunist din România, lipsea o piesă esențială: o abordare clară și directă care să prezinte cazul ca un revelator crud al răfuielilor comuniste de pretutindeni. Acesta a fost demersul curajos și lăudabil al Laviniei Betea: să pătrundă în labirintul arhivelor și al mărturiilor referitoare la moartea liderului PCR. Poate a buchisit prea mult pe arhive, fapt ce te pierde câteodată în amănunte. Din această coborâre în tenebrele regimului comunist, autoarea scoate la suprafață nu doar un destin tragic printre altele, ci unul care ilustrează monstruoasa și implacabila logică a suspiciunii, terorii și crimei pe care s‑a întemeiat regimul. Prieteni siliți să devină delatori peste noapte, tovarăși de partid transformați în inamici ireductibili, anchetatori și torționari obscuri, conduși din umbră de figuri sinistre — toate apar, parcă, ca personaje ale unei drame jucate fără decoruri și costume, pe scena istoriei trăite de noi toți. Arestarea lui Pătrășcanu s‑a făcut cu acordul Moscovei; altfel nu se putea, deoarece Lucrețiu Pătrășcanu era semnatarul Convenției de armistițiu cu URSS din 12 septembrie 1944. La anchetă a fost acuzat de naționalism și de spirit burghez infiltrat în PCR — ceea ce era adevărat. Pătrășcanu a fost un intelectual‑patriot român, așa cum reiese și din îndelungata anchetă a Securității bine creionată de Lavinia Betea. Ca revoluționar de profesie, Lucrețiu Pătrășcanu a știut că va fi condamnat și împușcat. A fost arestat în aprilie 1948 și, după cea mai lungă anchetă din istoria proceselor staliniste — finalizată cu acuzații de colaborare cu poliția și Siguranța, spionaj, complot anti‑stat, crimă contra păcii etc. —, după șase ani a fost condamnat la moarte și executat. Ancheta și procesul Pătrășcanu sunt un caz tipic din seria proceselor staliniste, un exemplu al fenomenelor de manipulare și rescriere a istoriei în conformitate cu ideologia fiecărei etape a unui sistem totalitar și, totodată, o cheie de înțelegere a regimurilor comuniste, în special a istoriei României din a doua jumătate a secolului XX. E interesant cum procurorul și judecătorul mergeau pe la partid să ceară aprobarea sentinței.
Lavinia Betea reconstruiește cu pasiune, așa cum ne‑a obișnuit în cărțile sale, viața privată și consecințele politice pentru soții Lucrețiu și Elena Pătrășcanu, evidențiind modul în care anchetatorii Securității au folosit viața lor intimă pentru a‑i compromite și pentru a fabrica probe în procesul politic din anii 1948–1954. Lucrețiu Pătrășcanu, intelectual comunist format în Germania, adept al unei viziuni libertine asupra iubirii („teoria paharului cu apă”), a devenit primul comunist român ministru (Justiție, 23 august 1944). Împreună cu soția sa, Elena (fostă Herta Schwamen, scenografă, directoare și proprietară a Teatrului Țăndărică), au creat în jurul lor un cerc de prieteni și admiratori aflați în proximitatea puterii: între alții, folcloristul Harry Brauner și pictorița Lena Constante. Anchetatorii Securității au „exploatat” multiplele idile — fiecare dintre soți având relații amoroase paralele —, transformând intimitățile în probe de trădare, spionaj și complot. Sub tortură fizică și psihică, Lena Constante, Harry Brauner și Elena Pătrășcanu au dat declarații false; unele mărturii au fost obținute sau modificate sub presiune și umilire, iar în cazul Lenei Constante disperarea amorului a dus la tentative de sinucidere și la cedare sub anchetă. Ca urmare, Lucrețiu Pătrășcanu și Remus Koffler au fost condamnați la moarte (executați în noaptea de 17–18 aprilie 1954) și li s‑au confiscat averile; cadavrele au fost aruncate în gropi comune, iar identificarea ulterioară a rămășițelor a rămas neclară și controversată.
Urmările pentru apropiați au fost dramatice: detenții pe termen lung (Harry Brauner, Lena Constante), domiciliu obligatoriu (Elena Pătrășcanu — eliberată în 1956, supusă apoi unor restricții), pierderi materiale și sociale și stigmatizare postbelică. În anii 1967–1968, în ancheta de reabilitare inițiată sub Ceaușescu, s‑au căutat osemintele lui Pătrășcanu; ulterior, rămășițele (posibil combinate cu cele ale lui Koffler) ar fi fost transferate în Mausoleul din Parcul Carol, iar în 1991 familia a fost invitată să dispună de ele (urna a fost ridicată de Yanis Veakis). Pătrășcanu nu a avut copii; soția sa a murit în anii ’80. Pătrășcanu nu a cedat din demnitate la anchete. A spus de la început că ancheta și apoi procesul sunt o făcătură. La proces a spus în fața judecătorilor că „scuipă pe rechizitoriu”. Condamnat la moarte, a refuzat grațierea și a plecat spre moarte mândru și fără frică. În martie 1954 Miron Constantinescu, aflat la Moscova, a obținut aprobarea Moscovei pentru execuția lui Pătrășcanu. Era un nume prea important ca să fie executat fără voia Kremlinului. Dej a insistat să fie executat de teama de a nu‑i lua locul. Pătrășcanu a respins toate acuzațiile la proces și le‑a spus judecătorilor că el va fi reabilitat chiar de regimul comunist, lucru pe care l‑a făcut Nicolae Ceaușescu prin anchetele din 1967–1968, care au dovedit că procesul a fost o minciună însăilată de procurorul Șoltuțiu de la un capăt la altul, sub bagheta criminalului ministru Alexandru Drăghici. (După 1989, Drăghici a fugit la Budapesta.) Pe Șoltuțiu l‑am cunoscut personal în 2007, când, la primăria clujeană, i‑am dat — din partea primăriei — o mie de lei și Diploma de aur cu ocazia celor 50 de ani de căsătorie. Când l‑am întrebat dacă este vinovat de uciderea lui Pătrășcanu, s‑a înnegrit la față și a început să tremure. L‑am căutat acasă, în Piața Mihai Viteazul nr. 7 din Cluj‑Napoca, pentru a‑l intervieva, și nu mi‑a deschis ușa de frică. Criminalul comunist a rămas tot un laș. Cred că în ultimii ani Șoltuțiu a trăit cu pensie mare de nomenclaturist, dar cu fantomele lui Pătrășcanu în casă.
Tema centrală a lucrării poate fi apreciată și ca utilizare a vieții private ca instrument de represalii politice. „Iubirile” și relațiile personale ale soților Pătrășcanu au fost instrumentate pentru a fabrica vinovății, pentru a distruge reputații și pentru a elimina foști lideri ai mișcării comuniste. Textul subliniază și ambiguitatea memoriei postbelice (declarații contradictorii, minimalizări ale legăturilor în memorii după 1989) și durerea umană produsă de anchete, tortură și execuție — culminând cu reflecția amară a lui Pătrășcanu: pierderea încrederii în orice om. A declarat la anchetă că nu mai crede în oameni.
În legătură cu discursurile patriotice ale lui Lucrețiu Pătrășcanu la Cluj din iulie 1945 și iunie 1946, după greva academică studențească condusă de Valeriu Anania, trebuie să recunosc că aceste discursuri sunt de un patriotism luminat, în care liderul comunist bate cu pumnul în masă susținând că Transilvania este România. Lucru pe care l‑a susținut cu competență și la conferința de la Paris din 1946–1947. E adevărat că Pătrășcanu nu a susținut public celebra zicală „Mai întâi sunt român și apoi comunist”, dar a spus‑o în privat. Păcat că Lavinia Betea nu a inclus în cartea sa lucrările mele (două) despre greva studențească din 1946 și atacul de la căminul Avram Iancu, în care am arătat clar, cu dovezi orale ale participanților, liderilor țărăniști ai studenților Ion Ștefan și Horațiu Ciortin, care spun că după discursul lui Pătrășcanu de la Colegiul Academic din iunie 1946, Pătrășcanu a coborât în foaier printre studenții greviști și, în discuția cu ei, a spus „Mai întâi sunt român și apoi comunist”, frază care i‑a atras ura lui Teohari Georgescu, Vasile Luca și Ana Pauker și, apoi, moartea. Însăși Stalin, la întâlnirea cu liderii comuniști la Moscova, a fost îngrijorat de celebra grevă condusă de Valeriu Anania de la Cluj, considerând‑o naționalist‑fascistă. Liderii comuniști doreau o Transilvanie autonomă sau împărțită cu Ungaria. Din fericire, Lucrețiu Pătrășcanu, ca ministru al Justiției, s‑a opus acestui curent distructiv din PCR și a militat, împreună cu regele Mihai I și Petru Groza, ca Transilvania să rămână unită cu România. Cartea Laviniei Betea reabilitează un erou patriot român, chiar dacă a fost comunist, care a pus mai presus interesul național, unitatea națională și păstrarea unor elemente burgheze decât propria viață. A fost ucis de frații săi comuniști pentru că era român, intelectual și patriot.
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu