Muzica transformată în poezie în volumul „Sonore” de Ștefan Herteg

Citind volumul de poeme „Sonore”, autor Ștefan Herțeg, editura „Casa Cărților” Baia Mare, director Flaviu Claudiu Mihali, redactor de carte Vasile Leschian, copertă Felix Feldman, gândul m-a dus la  afirmațiile  lui Wilhelm Heinrich Wackenroder, care avea o viziune romantică asupra vieții și artei în general, în care poezia și muzica sunt forme diferite ale aceleiași trăiri interioare: „Poezia este ciupirea coardelor inimii şi realizarea muzicii cu ele. Muzica este poezie, poetul scrie apoi povestea.” Muzica vorbește prin sunete, iar poetul Ștefan Herțeg prin cuvinte și imagini artistice de neuitat, uimitoare, aforistice, cantabile, luminoase, nobile.

În volumul „Sonore”, poetul Ștefan Herteg realizează o remarcabilă întâlnire între cuvânt și sunet, oferind cititorului o experiență lirică aparte. Prin versuri concise, de o simplitate aparentă, dar încărcate de semnificații, autorul transformă instrumentele muzicale în adevărate simboluri poetice.

Volumul „Sonore” (ce titlu inspirat!) poate fi considerat un solfegiu al cuvintelor, în care fiecare poezie reconstituie armonii și vibrații muzicale. Pianul, oboiul, flautul, vioara, harpa, clarinetul, fagotul, trompeta, trombonul, cornul, alămurile sau clopotul nu sunt simple instrumente, ci personaje lirice care transmit emoții și evocă universuri spirituale unice. Poetul Ștefan Herțeg le ascultă glasul interior și le conferă o identitate artistică proprie, surprinzând frumusețea și sensibilitatea pe care acestea le aduc în existența umană.

Cu o carieră didactică de invidiat (profesor de muzică, director, inspector de specialitate) a iubit muzica din copilărie și a fost coleg de joacă cu marele titan al taragotului Dumitru Fărcaș, căruia îi poartă un deosebit respect, motiv pentru care multe poezii din prezentul volum sunt un omagiu adus unor mari personalități ale muzicii universale și românești. Poeziile dedicate lui George Enescu, Dumitru Fărcaș, Ciprian Porumbescu, Frédéric Chopin, Piotr Ilici Ceaikovski, Wolfgang Amadeus Mozart, Giuseppe Verdi - reprezintă expresii ale admirației pentru cei care au îmbogățit patrimoniul cultural al lumii prin creațiile lor. Astfel, poezia devine un spațiu al recunoștinței și al dialogului dintre arte.

Volumul începe cu poezia „Pian”, o poezie amplă dedicată pianului, construită prin acumulări de imagini, metafore și asocieri simbolice, în care pianul devine centrul creației muzicale. Instrumentul acesta apare ca instrument regal: „sceptru sculptat orchestrației”; instrument viu: „ciocănelele/ sărută ele/ oțel înșiruit”; instrument cosmic: „spațiul timpului infinit/ univers sonor miruit”; instrument sacru: „rugăciuni liturghii” iar actul muzical capătă valoare liturgică, apropiind artistul de Dumnezeu. Putem considera poezia „Pian”  o „Ars poetica” fiindcă textul are un caracter vizionar și celebrativ, versurile sunt predominant libere, fără o metrică fixă, organizate prin grupări de imagini și idei separate, ritmul este susținut de enumerații rapide, aliterații și asonanțe, rime interioare („dor/sonor/amor”, „aur/laur/pian/uragan”), alternanța dintre secvențe descriptive și secvențe invocatoare.

 Poetul Ștefan Herțeg, cu ingeniozitate și talent ne introduce în epocile muzicale cu caracteristicele fiecăruia în parte: Baroc – cu vitalitate și bogăție expresivă;  Clasic – cu echilibru și claritate; Romantic – cu pasiune și conflict afectiv; Modern – cu explorare și libertate sonoră. În doar câteva versuri, autorul sintetizează evoluția muzicii, apoi trece la galeria marilor compozitori dintre care amintește de: Antonio Vivaldi, Piotr Ilici Ceaikovski, Frédéric Chopin, Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, George Enescu, Robert Schumann, Claude Debussy, Richard Wagner, Edvard Grieg, Dmitri Șostakovici, Modest Musorgski. Poezia se remarcă prin metafore ample („univers sonor miruit”, „sceptru sculptat orchestrației”, „ram focului sublim” ), personificări („ciocănelele sărută”, „sunet împăcat”, „flăcări clipesc”) oximoroane și tensiuni („real/ideal”, „lent ori rapid”, „amor dual” ) și mesajul de celebrare a pianului, capabil să unească timpul și eternitatea, omul și divinitatea, tehnica și inspirația, în fapt materia și spiritualitatea. Pianul devine un simbol al creației totale, iar muzica este prezentată drept una dintre cele mai înalte forme de manifestare ale spiritului uman. Finalul — „Pianul / Titanul!” — funcționează ca o proclamare solemnă a măreției sale artistice și spirituale.

Următorul poem numit simplu „Viori” este un imn dedicat acestui instrument muzical. Poezia are un caracter liric pronunțat iar tema centrală este puterea muzicii de a înălța sufletul și a transforma audiția într-o experiență sacră. Concertul este prezentat ca un act artistic solemn în care vioara devine simbolul armoniei și frumuseți perene. Poetul insistă asupra efectului muzicii asupra ascultătorului: „iscă tainic visurile/ auzului educat statornic/ fir aplaudat atonic/ zgomotos/ frumos”. Versurile predominant libere, fără o măsură și rime regulate permite redarea spontană a fluxului muzical în care vioara este personificată și ridicată la rang simbolic: „Ele/ Viorile/ fost-au regine/ Concertului stăpâne/ muzicii zeițe/ ascultări vise//Viori/Fiori!”

Titlurile unor poezii precum „Pian”, „Viori”, „Clarinet”, „Corn”, „Flaut”, „Trombon”, „Trompetă”, „Orchestra”, „Bas”, „Cinel”, „Timpan”, „Fagot”, „Clape”, „Harpă”, „Arcuș”, „Alămuri”, „Clopot”, „Taraf” și altele sunt dedicate unor instrumente muzicale sau unor elemente ale universului sonor. Fiecare instrument devine un punct de plecare pentru imaginația poetului băimărean. Instrumentele nu sunt descrise doar ca obiecte muzicale, ci sunt personificate și transformate în personaje poetice, surse de joc, emoție și fantezie. Sunetele, formele și rolul lor în muzică îi oferă lui Ștefan Herțeg prilejul de a crea imagini originale și de a născoci poezii originale, pline de expresivitate și muzicalitate. Aldous Huxley afirma: „După tăcere, cea care poate cel mai bine să exprime ce nu poate fi spus în cuvinte este muzica.”

Poemul „Albastru cântat” exprimă ideea că albastrul este culoarea cerului care unește creația divină și credința devenind un simbol al aspirației omului către dumnezeire. Prin imagini cosmice, eul liric celebrează frumusețea sacrului și permanența acestuia în lume, culminând cu ideea de „vecie/vie!, adică o eternitate plină de lumină spirituală. Versurile sunt construite din imagini concentrate, cu versuri scurte, care sugerează o stare de contemplație: „Culoare rugăciuni/ arie înălțimi/ cerului adânc/ aplecări-n cânt/ smereniei/ pioșeniei/ Stă vremuri/ veri ierni/ culoarea albastră/ sămânță vastă/ apei putere/ lutului creare/ cruci înălțare/ culoare culoare/ albastră mirare/ purtată/ urcată// Maimarelui Cuvânt/ alintat prin cânt/vecie/vie”.

Criticul literar Gheorghe Pârja observă în prefața volumului cu justețe că „Sonore” oferă „...un florilegiu inspirat dintr-o realitate pe care o stăpânește cu prisosință. Nu oricui îi este dat să asculte instrumentele care ne fac bucurie în mersul vieții. Să le dea semnificații lirice. Am sentimentul că poetul a avut un dialog tainic cu aceste minuni ale omului, instrumentele muzicale, care fac sufletul să cânte”. Afirmația surprinde capacitatea poetului de a transforma experiența muzicală într-un univers liric autentic. Nu oricui îi este dat să asculte instrumentele dincolo de sunetul lor concret și să le descopere valențele simbolice. Ștefan Herteg reușește această performanță artistică, demonstrând sensibilitate, cultură muzicală și talent poetic. Inima lui Ștefan Herțeg este comparată cu un instrument muzical iar poetul „atinge” sentimentele umane asemenea unui muzician care atinge corzile unui instrument, iar rezultatul este o muzică a sufletului transpusă în cuvinte – Măria Sa Poezia.

Poemul „Enescu”, dedicat marelui compozitor George Enescu este un imn liric în care creația enesciană este prezentată ca o forță creatoare, capabilă să unească spiritul național cu natura dăruită de Dumnezeu  și dimensiunea universală a artei. Poetul Ștefan Herțeg sugerează că opera compozitorului român este legată organic de pământul românesc („glia”), de tradiție („doina”) și de destinul uman („Oedip”). Poezia este structurată în cinci secvențe introduse prin repetiția condiționată „Dacă” iar această anaforă creează impresia unei incantații, în care succesiunea imaginilor urcă treptat: de la izvor la stea; de la vioară la nori; de la culori la zori; de la doină și izvoare la destin, moarte și nemurire: „Dacă soarta/ învinge moartea/ răsare chip/ înțelept Oedip/ prorociri/ nemuriri/ Rapsodiei/ României!”.

Volumul „Sonore” se încheie cu poemul „Florile stelelor” și are accente filozofice, elemente simbolice în care autorul construiește o viziune proprie asupra universului. Stelele, sunetul, cuvântul și începutul existenței sunt legate într-un proces continuu de transformare și creație. Poezia sugerează că tot ceea ce există provine dintr-un principiu creator reprezentat de „Sunet” și „Cuvânt”.

Titlul „Florile stelelor” este metaforic, ne duce cu gândul la transformarea stelelor reci în flori, adică trecerea de la planul cosmic la cel terestru, florile devenind expresia vie a energiei universale. Finalul poeziei „Toate sunt/ Sunet cuvânt!” transmite ideea că întreaga existență își are originea în vibrație, în rostire și în actul creației iar puterea creatoare a muzicii și cuvântului sunt temelia tuturor lucrurilor.

Pot afirma cu tărie că volumul „Sonore” de Ștefan Herțeg este un volum care confirmă legătura profundă dintre muzică și poezie și este un volum atipic. Prin minimalismul expresiei și profunzimea ideilor, autorul creează o operă în care sunetele se transformă în imagini poetice, iar instrumentele muzicale capătă suflet. La final, nu pot să nu mă întreb: oare câte nopți nedormite a petrecut autorul până la apariția acestei cărți? Câte căutări, câte frământări și câte reveniri asupra textului au fost necesare pentru o strofă, pentru un cuvânt, pentru o idee sau pentru acea muzicalitate care îi conferă farmec și profunzime?!

Gelu Dragoș, UZPR