E D I T O R I A L

La trecutu-ți mare, un prezent minor...(V)

(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)

5.Take Ionescu și excepționala sa conduită politică

            Motto:

Evenimentele mărețe

din viața noastră urgisită,

precum Unirea și progresul

în România întregită,

au devenit realitate

prin truda unor mari români,

în plan politic mai dibaci

ca și confrații lor străini.

Iar între ei, Take Ionescu

- considerat de suveran

cel mai isteț dintre supuși –

avea ținută de șoiman.

            Ar fi interesant de știut cam câți dintre români au habar cine a fost Take (Dumitru) Ionescu (1858-1922) și ce rol a avut în constituirea și consolidarea României întregite. Că doar trăim în epoca pretins culturală a bombardamentului informațional despre tot și nimic (vreme, hrană, boli, politică, snobism, vedetism, automobilism, idiotisme cu pretenții etc.), respectiv a sondajelor de opinie pe cele mai năstrușnice teme, din care aflăm cu groază că tot mai mulți dintre compatrioții noștri nu știu numele țării unde-și irosesc zilele (!), iar trufașii semeni de peste Atlantic se arată deranjați de întrebările ultraelementare ale reporterului („Știți câte continente există?”, „Puteți să numiți cinci state din Europa?” etc.) și se îndepărtează de el fără să dea vreun răspuns, ba își declară cutremurătoarea neștiință (cu nelipsitul rânjet nătâng întipărit pe fețele lor de roboți joviali), ba oferă răspunsuri de care, cu ceva timp în urmă, s-ar fi rușinat până și un copil mai bunicel din clasa a patra. De pildă, la întrebarea „Puteți să numiți cinci țări din Europa?”, dat mi-a fost să aud că unul dintre chestionați înșiră cu dificultate vreo trei capitale europene: Londra, Paris, Madrid...

            Acuma, firește că-i treaba fiecăruia câtă atenție acordă culturii fundamentale și că unui om de afaceri american (mă rog, ăștia cu toții aleargă cu limba scoasă după bani scoși din afaceri mai mult sau mai puțin cușere) nu-i poți pretinde să-și mobileze firava memorie cu flecuștețe neaducătoare de profit, deși pretinde de la progenitura sa ținută în puf taman cunoștințele pe care nu le posedă și deși, din atari motive, nivelul de cultură generală (inclusiv al valorilor morale) este în continuă și alarmantă descreștere față de sporul civilizației cu ajutorul banilor și al automatelor...

            Revenind la oile noastre, sunt convins că mai puțin de 10% dintre români au niscaiva informații despre Take Ionescu și poate că tot pe-atâția dintre ceilalți și-ar dori să afle câte ceva despre el, îndeosebi în această perioadă cumplită pentru țară și omul de rând, când politrucii pesedisto-aldiști agită de zor și foarte puțin convingător drapelul patriotismului conjunctural-ideologic, cu toate că – ne spune Sterie Diamandi în Galeria oamenilor politici – ilustrul om politic era realmente „obsedat de viziunea României Mari”, scop pentru care, în timpul războiului mondial, „aproape că neglijează interesele partidului” (partizanii nu-l vor cruța pentru asta!), potrivit crezului său politic: „Pentru a fi un om de stat, trebuie să fii mai mult decât un om de partid”.

            Iar Take Ionescu a fost un adevărat om de stat, atât prin viziunile sale profetice privind consecințele războiului mondial și viitorul omenirii (într-o serie de articole publicate în anul 1914, el prevede durata lungă a conflagrației, participarea Statelor Unite și Japoniei, cascada tronurilor – „Europa va fi republicană!”, orientarea societăților spre stânga, atotputernicia americanilor), cât mai ales prin propunerile avansate în forurile conducătoare ale statului, acțiunile întreprinse și deciziile luate în momentele referențiale ale istoriei noastre: fără să fie câtuși de puțin „un stegar al cauzei țăranilor” (bunăoară așa ca Ion Mihalache, Constantin Stere și – între anumite limite – Nicolae Iorga), Take le-a fost acestora binevoitor încă din 1888, dată la care susține în Parlament că „Ideea dreptului de pământ este în datinile, în tradițiunile, în suvenirurile, aș putea zice în carnea și oasele țăranului nostru”; afirmă că „miroase a praf de pușcă” încă de la primele agitații țărănești din 1907 și „e singurul om din guvern care vrea și cere măsuri eficace pentru îmbunătățirea soartei țăranului, susținând o largă reformă agrară care să permită ruperea din blocul proprietarilor mari a cât mai mult pământ pentru țărani și crearea unui institut de credit agricol” (S. Diamandi), tot el fiind raportorul legilor cerute de această situație; într-o vreme când aveam tratat de alianță cu „centralii” (era 9 septembrie 1913), el îl asigură pe Raymond Poincaré, președintele Franței, că „armata română nu se va găsi de partea vrăjmașilor voștri”, iar în ajunul Consiliului de Coroană în care s-a decis cu majoritate de voturi neutralitatea României, el îi dă suveranului de înțeles că nu împărtășește nicicât punctul său de vedere, astfel devenind „campionul politicii instinctului național” (Diamandi), pentru a cărei reușită, ne informează același scriitor”, „își dă mâna frățește cu Nicu Filipescu, uitând trecutul de aprigă vrăjmășie”; tot din 1913 se înțelege cu Ionel Brătianu în toate marile probleme ale țării; în perioada refugiului la Iași, cele două mari reforme democratice (împroprietărirea țăranilor și votul universal) găsesc în Take Ionescu, fostul șef al conservatorilor (prin urmare, reprezentant al marilor latifundiari și al votului cenzitar) un vajnic susținător; în toate consiliile ministeriale și ale coroanei, Take se opune din răsputeri păcii separate (România Mare, pleda el, nu se va înfăptui „decât prin respectul fidel și complect al obligațiilor față de aliați și prin eroismul până la capăt al forțelor noastre, cu riscul chiar de a vedea suprimarea provizorie a statului român”), chestiune politică unde intră-n dezacord cu Brătianu și alți factori decizionali, susținut fiind doar de câteva persoane: regina Maria, prințul Carol, generalul Henri Berthelot, Nicolae Iorga; la rugămintea lui Ionel Brătianu, Take Ionescu îi scrie lui Raymond Poincaré, cu care era în excelente raporturi de prietenie, ca să susțină în fața aliaților punctul de vedere al Guvernului României; întrucât pacea noastră separată „apăsa ca o ghiulea”, aliații nefiind dispuși să-i nemulțumească pe sârbi, care „prin eroismul lor reușiseră să câștige simpatia întregii opinii publice” (Diamandi), Take luptă din toate puterile să contracareze propaganda adversarilor și să restabilească creditul politic al României prin întrevederi, relații personale, interviuri, recepții și publicații, prin înființarea la Paris a Comitetului Național al Unității Românești (N.B.: Grație prestigiului personal și atitudinii takeionesciene tranșant antantofilă, aliații recunosc Comitetul și interacționează cu el!)) și, nu în ultimul rând, printr-o atitudine diametral opusă față de cea a lui Brătianu (acesta refuză să semneze tratatul de pace și părăsește ostentativ sala de conferințe) – înțelegere prietenească cu sârbii și ideea stăruitoare a Micii Antante (Mica Înțelegere) cu Cehoslovacia și Iugoslavia întru apărarea suveranității și independenței celor trei state, lucru recunoscut ulterior atât de șeful liberalilor („Am avut prilejul să văd acum, în haosul de la Geneva, de ce mare folos ne-au fost alcătuirea și solidaritatea Micii Înțelegeri”), cât și de străini: „Acest bărbat de stat, cu vederi largi, a conceput atunci un plan genial” (E.I. Dillon); silit să se expatrieze după încheierea păcii separate (nemții îi fac onoarea să-l pună în capul listei cu persoanele indezirabile ce urmau să părăsească țara, casa lui de pe strada Atenei, nu și a celorlalți fruntași naționaliști, este devastată de germani îndată după ocuparea capitalei, în teritoriul ocupat i se organizează de către aceștia o demonstrație ostilă, tot ei obțin de la Guvernul Marghiloman trimiterea sa în judecată), lui Take Ionescu, omul cel mai cunoscut și mai apreciat în cercurile Antantei, nu i-a fost dat să-și servească țara la Conferința de pace (a asistat la Paris ca particular incomod pentru delegația română), România fiind reprezentată de ministrul plenipotențiar Mișu, deși toate celelalte state aveau grijă să trimită acolo tot ce aveau mai capabil și mai cu vază” (S. Diamandi); riscând să-și distrugă cariera politică și să compromită relațiile României cu Austro-Ungaria, Take Ionescu a fost primul ministru care, prin oameni de încredere, a avut curajul să ajute cu sume însemnate nu numai școlile și bisericile din Ardeal, ci chiar presa și mișcarea politică, lucru pe care-l știa doar șeful Cabinetului, bătrânul conservator Lascăr Catargiu (a fost informat la doi ani după demararea temerarei acțiuni!), și din pricina căreia a avut serios de suferit în urma denunțului că îndrăznește să subvenționeze lupta națională a ardelenilor.

            Motive suficiente, ne înștiințează onestul Sterie Diamandi, ca timp de aproape patru decenii, Take Ionescu să fie considerat „o mândrie a Parlamentului român, într-o vreme când tribuna parlamentară era ilustrată printr-o pleiadă de oratori de mâna întâia” și când puțini politicieni puteau exercita o atare vrajă, ca între 1908-1911 takiștii să reprezinte principala forță politică a țării, ca regele Carol I să afirme în mai multe rânduri că Take este „omul cel mai inteligent din domnia mea” și ca acesta să se bucure de stima și afecțiunea celor mai de seamă politicieni ai vremii, astfel încât să devină omul politic român „cel mai cunoscut și apreciat în străinătate”: Alfred von Kinderllen-Waechter, cel mai capabil ministru de externe al Imperiului German după moartea „cancelarului de fier”, îl prețuia mai mult ca pe un frate; Georges Clemenceau vorbește despre el în termeni ultraelogioși („Iată, că în România, spre gloria sângelui latin, întâlnim un om de stat care într-adevăr se poate numi european”); cu ocazia unui banchet, lordul George Curzon nu ezită să afirme că „nu există alt om de stat în Europa care, mulțumită cunoștințelor și experienței sale, să merite un mai mare respect și stimă ca Excelența Sa”; la rândul lui O’Conoor, președintele de vârstă al Camerei Comunelor și președintele Asociației Ziariștilor Englezi, susține că „Take Ionescu a fost cel mai mare om politic al Europei de astăzi”.

            În acest context de proslăvire europeană, totodată universală, admirația lui Sterie  Diamandi față de Take Ionescu este întru totul justificată, cu atât mai mult cu cât, în calitatea sa de președinte al Societății Studenților Macedoneni, a avut mai multe discuții cu oficialul român în biroul acestuia de ministru al Afacerilor Externe, la ultima întrevedere chiar reproșându-i dezinteresul (sic!) pentru deschiderea școlilor și bisericilor din Macedonia sârbească…

            Marea înzestrare intelectuală (premiant la liceu, uimitor la bacalaureat, strălucite studii la Paris, fapt care-l îndeamnă pe profesorul Alglave să-i spună la despărțire: „Vei fi cuceritor într-o zi!”, excelent vorbitor de franceză, engleză, germană și italiană, orator de-o atare anvergură încât Delavrancea îl numea „fiară a cuvântului”, omițând – desigur – slaba replică la întreruperi și stângăcia takeionesciană în mânuirea ironiei, posesor al unei frumoase culture generale și, așa cum demonstrează volumul Amintiri, deținătorul meșteșugului într-ale scrisului), feciorul coanei Frosa și al lui Ghiță Ion, negustorul falit din Ploiești, revine în țară în 1881, anul ridicării României la rangul de regat, pentru a domina în mod copios Parlamentul, baroul și întrunirile publice.

            Prin „origine, structură sufletească și educație”, ne spune același Diamandi, Take se simte atras de liberali – la început de C.A. Rosetti, apoi de Ion Brătianu. Dar cum liberalii nu-i acordă altceva decât un mandat de deputat, tânărul avocat trece în tabăra conservatorilor. Aici este  primit cu brațele deschise de președintele Lascăr Catargiu, ajunge copilul răsfățat al partidului, la 33 de ani ocupă un fotoliu ministerial, în scurt timp și spre indignarea marilor boieri (aceștia sunt dispuși să-l tolereze ca un auxiliar de preț, nu însă și la comandă) devine liderul acestei formațiuni politice, apoi are îndrăzneala să înființeze Partidul Conservator-Democrat (PCD), cel de-al treilea partid de guvernământ, care – așa cum menționam mai sus – se afirmă între anii 1908-1911 ca cea mai importantă forță politică din România.

            Dar popularitatea acestui partid conjunctural (se bazează în exclusivitate pe Take Ionescu și, ca atare, poartă „stigmatul invalidității” încă de la naștere) scade odată cu venirea conservatorilor lui Petre P. Carp la putere și cu neinspiratul cartel electoral încheiat de pecediști cu liberalii.

            Eminentul om de stat își încheie cariera politică în fotoliul de prim-ministru. Însă un prim-ministru de doar o lună (căderea Guvernului Averescu este provocată, la rugămintea  regelui, chiar de Take Ionescu) și în împrejurări „care nu cadrau cu trecutul, cu prestigiul și cu valoarea lui personală” (S. Diamandi). Da, căci pentru o atare manevră politică nu era nevoie de o valoare ca Take Ionescu. Orice mediocritate putea să exercite puterea cu scopul de-a o încredința liberalilor în cel mai scurt timp…

            Deși a fost cel mai atacat și mai hulit om politic din generația sa (Petre P. Carp spunea despre ilustrul nostru personaj că „totdeauna pledează o cauză, niciodată nu apără o convingere”, Mitiță Sturdza îl poreclise Belzebuth, mulți îl acuzau de venalitate, asta în condițiile în care era un prestigios avocat, nu avea copii și-și ținea casa deschisă pentru oricine, George Panu își făcuse o specialitate din atacarea lui în „Săptămâna” și de la tribuna Parlamentului), Take Ionescu nu s-a dat niciodată în lături să facă un bine, ba chiar să răspundă la rău cu bine, ori de câte ori s-a ivit ocazia.

            Iată două exemple edificatoare în acest sens:

            a)Deși a avut mult de suferit de pe urma atacurilor lui Panu, Take a scris cel mai mișcător și elogios articol la moartea acestuia;

            b)Take Ionescu sare în apărarea lui Nicolae Iorga la Iași, respectiv împotriva celor care-l bălăcăreau pe tema războiului, deși cu puțin timp în urmă istoricul îl atacase cu toată violența de care era în stare un polemist ca el.

            Sfârșitul acestui om excepțional nu putea să nu fie în ton cu impresionanta lui viață: nerefuzând (la fel de bine am putea spune „neștiind să refuze”) stridiile pe care i le oferea cu insistență o sărmană italiancă, în opinia lui Diamandi chiar și moartea sa este cauzată de „un exces de gentilețe și bunătate”!

            Sighetu Marmației,                                                           George  PETROVAI

             26-28 martie 2019