Din când în când mai trebuie să vorbim şi despre cultură

 Dificultatea în cazul lui Nicolae Breban constă în a-l aşeza în loja scriitorilor mari sau scriitorilor foarte mari. Indiscutabil, argumentele care îl plasează printre marii prozatori români sunt infinit mai multe decât cele care eventual îi poate contesta acest statut spre care a tins încă de la prima lui carte.

Oricum, aşa cum nici la 30 de ani nu era un scriitor obişnuit, nici la cei 85 de ani pe care îi împlineşte anul acesta nu este mai puţin ambiţios şi mai puţin dificil de a-l aşeza într-un tipar prestabilit. În nicio perioadă, de la debut până la această „Frică” de ultimă oră, Nicolae Breban nu s-a mulţumit să fie doar un simplu narator al unor evenimente, ci un descâlcitor de sistem. Cu fiecare apariţie a şocat sau a scandalizat, însă a scrie împotriva scriitorului Nicolae Breban din cauza omului Nicolae Breban este un act de barbarie culturală, de huliganism literar.

La prima vedere opera lui impresionează prin cantitate. Tot prin dimensiunile neobişnuite tulbură şi Turnul Eiffel şi piramidele egiptene şi Casa Poporului. În ciuda unui obstrucţionism ce ţine de politicile culturale de grup, valoarea lui a fost suficient scoasă în evidenţă încât să nu existe niciun dubiu în ceea ce priveşte poziţionarea lui în prima linie a literaturii, acolo unde se află mitraliorii, aruncătorii de flăcări, niciodată în spatele frontului.

Nimeni, oricât de rău intenţionat ar fi, nu poate vorbi despre opera lui fără să-l aşeze în preajma marilor scriitori români, de la Liviu Rebreanu la Marin Preda. Uneori se aruncă un ochi şi la marii prozatori universali, mai ales ruşi.

Omul este dificil, scriitorul incomod. Cei care cârtesc împotriva lui o fac de regulă verbal. Pentru că în scris le-ar fi destul de dificil să găsească argumente care să minimalizeze valoarea operei sale.

Într-o lume grăbită care se informează cu telecomanda în mână sau butonând telefonul pare normal să i se reproşeze că scrie prea lung, cărţile lui fiind mari consumatoare nu numai de hârtie, ci şi de timp. De preţiosul timp al cititorului care preferă să citească şapourile de pe Google.

De regulă cei care scriu mult siluiesc limba, o supun la mari cazne. La Breban scrisul curge firesc, când lin ca un leneş râu de câmpie, când abrupt ca un râu de munte, care întâlneşte multe obstacole în cale, dar niciodată nu iese din matcă.

Se poate admite că un scriitor este mare dacă influenţa lui se simte asupra altor scriitori. I se poate reproşa lui Nicolae Breban că a influenţat în rău anumiţi scriitori care, încercând să-l imite, s-au trezit într-o mlaştină redundantă, sucombând în propria lor logoree? Este treaba criticii şi istoriei literare să facă, şi în cazul lui Nicolae Breban, cuvenitele analize şi clarificări, să prezinte lucrurile aşa cum sunt. Există scriitori atât de lipsiţi de talent încât prin imitaţie reuşesc să compromită modelul?

Evident că există. Inflaţia de imitatori este un fel de boală, un semn de oboseală şi amorţeală a spiritului. Nu este cazul la Nicolae Breban. Pentru că a deveni brebanian presupune o asiduă muncă, o percepţie specială a realităţii, un simţ al raporturilor disproporţionate dintre societate şi individ, o societate ce pare să nu aibă alt scop decât să anihileze individul.

Nicolae Breban este un scriitor ce tinde să construiască un sistem. Poate cel mai mare scriitor „sistemic” din literatura noastră. Construcţii ample pentru gesturi mici, pentru oameni mărunţi – fiecare carte a lui aruncă o privire globală asupra situaţiei „de fapt” dintr-o Românie eternă care, în mod constant, a încercat să-şi ascundă adevărata faţă, printr-o excesivă ideologizare, sub atenta supraveghere a instituţiilor de forţă pe care nu a încetat să şi le dezvolte atât înainte cât şi după 1989. Adică în vremea vieţii dumisale, domnului Nicolae Breban.

Îţi trebuie un talent uriaş pentru a surprinde mecanismele subtile, piesele unui sistem politic militarizant, capabil să confişte proprietatea, să deposedeze omul de propria lui natură, să mutileze conştiinţe fără să întâmpine nicio ripostă, nicio rezistenţă fizică din partea deposedaţilor. Totul se întâmplă înăuntru.

Când individul, românul, se revoltă îşi sparge propriile bunuri, sticla de vin, urlă, îşi bate copiii şi nevasta, îşi răstoarnă biblioteca, dar în public umblă cu capul plecat, la serviciu îşi dezvoltă un limbaj adecvat „epocii”, îşi ascunde gândurile în spatele şabloanelor.

În cea mai recentă carte, „Frica” (Tracus Arte, 2018), personajul principal este chiar frica. Frica surprinsă în toate ipostazele ei, de la cea mai simplă, de care omul scapă uşor după ce se scutură ca un câine în lanţ lăsat în ploaie, până la frica pătrunsă în oase, în carne, frica trecând dincolo de biologic, pătrunzând şi străpungând individul până la totala lui golire de individuaţie.

Într-o lume în care fiecăruia îi vine rândul să treacă de la stadiul de om la cel de ne-om, de la postura de “turnat” la postura de „turnător”, o lume în care fiecare revoluţionar devine la un moment dat contrarevoluţionar. Frica, adevărata frică, eliberează. Frica este eliberatoare, în timp ce, odată intrat în marele malaxor al Partidului, purtătoarea cătuşelor este singurătatea.

Se pune întrebarea: ce fel de lume este aceea în care frica eliberează şi singurătatea încătuşează? Este lumea pe care Nicolae Breban o surprinde în toate manifestările ei paranoice, o lume ce doar pare să fi dispărut odată cu sistemul pe care l-a creat. Nicolae Breban demonstrează ca nimeni altul că, structural, colectivizarea “este un fenomen” românesc perpetuu.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei de Maramureş