România are un milion de motive să se încline în faţa maeştrilor şi a teatrului. Da, teatrul rămâne o cale de salvare, o ieşire de urgenţă în care evadăm ori de câte ori putem din cotidian, din banal, din inechităţi, din frustrări.
Marele actor VLADIMIR GĂITAN face o radiografie a teatrului, în exclusivitate pentru Q Magazine, vorbind despre protestele actorilor, tinerii din breaslă, public, regrete şi împliniri.
DE PE SCENĂ PE TROTUAR
„Implicarea în politică a actorilor nu o văd fericită. Noi trebuie să ne implicăm pe scenă şi să ne vedem de misiunea noastră. Nu avem ce căuta pe scările teatrului cu bileţele în mână. Nu a fost deloc fericită această idee. Din păcate, se demonstrează că al nostru coleg Tudor Chirilă a luat-o puţin razna pentru că de curând s-a bătut. Este un fapt trist. Înţeleg că a tras un pumn unui om, l-a umplut de sânge. Asta nu ne face nouă bine, breslei noastre. Nu aşa trebuie să ne comportăm.
Protestele noastre trebuie să fie pe scenă, în personajele noastre, în lumea pe care o creăm, pe care o înfierăm.
Au fost ani grei, am jucat într-un frig îngrozitor, cu spaima cenzurii şi, totuşi, am supravieţuit. Nu avem voie, ca actori, să ne manifestăm aşa. Sunt foarte trist, mai ales că este Ziua Teatrului. Este vorba despre un coleg de-al meu, altfel un actor bun, dar asemenea manifestări nu onorează pe mine.
Am un actor pe care-l iubesc fără rezerve. Este vorba despre Mihai Constantin, băiatul marelui George Constantin. Mi se pare unul dintre vârfurile generaţiei lui, un actor excepţional şi, pe lângă el, mai sunt şi alţii, dar, unii dintre ei se risipesc în manifestări stradale, care nu fac parte din menirea noastră.
Nu-l înţeleg pe Marius Manole care stă pe trotuarul Teatrului Naţional şi adună semnături. Pentru ce să aduni semnături? Du-te, băiete pe scenă și joacă acolo! Se adună ele semnăturile, sunt alții pentru treaba asta. Menirea ta este să stai pe scenă, nu în fața teatrului și să aduni semnături. Mi se pare atât de degradant.
Mă gândesc la marii noștri actori care nu mai sunt printre noi, începând cu generația genială a lui Finteșteanu, Calboreanu, Amza. Ce ar spune oamenii ăștia? Cred că se întoarce Amza în mormânt. Fata lui adună semnături și mi se pare atât de trist.
Suntem atât de fericiți că putem să ne exprimăm pe o scenă, să ne spunem durerile și probleme noastre, piesele noastre, mesajul este întotdeauna acolo, pe scândură, nu pe un trotuar în fața teatrului.
Cei care au protestat au fost niște iluștri necunoscuți, care nu ne reprezintă pe noi, pe breasla noastră.
Uitați-vă la ce s-a ajuns! Să te bați ca un huligan și să-i spargi unuia nasul. La asta s-a ajuns și e degradant pentru meseria noastră. V-ați putea imagina vreodată că Finteșteanu sau Ștefan Iordache sau Amza să se bată pe stradă cu unul care nu știu ce i-a zis? Vi-i imaginați?
Ce se întâmplă cu aceşti colegi ai mei de au luat-o razna în halul ăsta? Nu asta e menirea noastră. Pentru asta pledez. Avem posibilitatea să ne exprimăm pe scenă, cum am făcut-o pe vremuri de restriște. Pe vremea lui Ceaușescu jucam într-o cheie anume. În Hamlet, de pildă, eram dizident, dacă voiam să joc astfel. Avem piese foarte bune cu care manifestam și venea lumea fericită să ne vadă. Iar când a trebuit, am ieșit alături de popor, în stradă. Sunt foarte mulți actori care au fost acolo.
Nu am nimic să reproșez publicului, sălile sunt pline, oamenii au nevoie de noi, dar au nevoie de noi pe scenă, nu pe trotuar, cu un bilețel în mână.
Dacă îi întrebi pentru ce protestează, nici nu știu ce scrie pe biletul ăla. Nu știu. Întrebi un actor despre legile Justiției, el habar n-are. Măcar să știi despre ce este vorba. Sunt dezamăgit. M-am închis în carapacea mea, în casă, cu niște oameni care îmi sunt dragi și atât tot. Eu nu pot să asist la situația asta care degenerează.
Patima asta, ura asta între români…. Cum este posibil, după ce am trecut prin nenorocita asta de Revoluție? Aş vrea să-i întreb pe băieţii ăştia care au stat cu bilete şi au protestat: de câte ori s-au dus la cimitirul şi la biserica Eroilor să pună o lumânare pentru tinerii care au murit pentru ca ei să stea pe stradă, să adune semnături? Să treacă pe la cimitirul ăla, atât. Facem pariu că nu a fost niciunul? Nici Chirilă, nici Caramitru, nici Oana Pellea, nici… nimeni! Nici nu știu unde e. Dar, ei protestează. Ce protestați mă, fraților? Mergeți la copiii ăia și puneți-le o lumânare!
Ce se întâmplă cu copiii ăştia? Ce e în capul lor?”, se întreabă retoric actorul Vladimir Găitan.
„DOTTORE” ȘI LA TEATRU
„Înainte, se întâmpla o selecție extraordinară la teatru. La Institut, în promoția mea, am fost 19 elevi pe an, împărțiți câte 6-7 la niște mari maeștri. Eu am avut șansa să fiu la maestrul Beligan și la Elena Negreanu. Alții au avut șansa la Finteșteanu, șef de catedră era Dem Rădulescu. Erau niște mari, mari actori.
Acum, ies 300-400 pe an. E normal, teatrele nu au unde să-i angajeze, că nu au unde. Ce să faci cu 300 de actori? S-a făcut tâmpenia cu toate universitățile astea de teatru, în fiecare oraș acum e o facultate de teatru, de parcă lumea nu ar avea nevoie și de lăcătuși, de meseriași, de ingineri, de geologi. Acum, toți vrem să ne facem actori. Și apoi stăm pe stradă și adunăm semnături și ne batem și ne certăm. Nu se poate, trebuie o selecție, este o meserie aleasă! Greșelile astea uriașe s-au făcut și se fac în continuare.
O altă tâmpenie pentru care m-am certat cu ministra noastră sunt aceste doctorate. Actorii ajung doctori. Îți stă mintea în loc. Doctor în ce? Doctor în cum să te împiedici pe scenă, cum să râzi, cum să plângi, în ce să-ți dai doctoratul? Cât de absurdă poate să fie această idee de a-l pune actor să-și dea doctoratele.
Du-te la Institutul de Teatru și vezi cine sunt profesori! Doctor cutare, doctor cutare…. Te duci și-l întrebi: „La ce teatru jucaţi?” Și el răspunde: „Păi, nu joc, sunt profesor la Institut.” „La ce piesă ai jucat ultima dată? „Nu am jucat, că nu m-a angajat niciun teatru”. Păi tu eşti doctor şi predai actoria la Institut. Să nu te iei cu mâinile de cap?
Am întrebat-o fiica mea, actriță și ea, cine este X ăsta, doctor, de nu-l mai scoți din domn’ profesor. Tată, îmi spune ea, joacă la Teatrul Tănase. Mă opresc într-o zi cu maşina la Teatrul Tănase. Iese portarul, mă recunoaşte şi îi spun: „Dragul meu, îl caut pe X. E actor aici”. El îmi spune: „Da, domnu’ Găitan, haideţi să vă arăt.” Eu îi zic: „Arată-mi un afiş cu el.” Era ultimul afiş şi era ultimul pe afiş. Era figurant, dar el avea doctorat. Şi era şef de catedră la Institutul de Teatru. Păi să-i fi spus lui Finteşteanu sau lui Calboreanu că nu pot fi şefi de catedră, că trebuie să-și ia doctoratele…
Uită-te cine sunt profesorii care scot actori pe bandă rulantă. Nişte nimeni. Ni-meni! Fără doctorat acum nu poţi să fii în sistemul universitar. De asta s-a născut corupţia asta uriaşă în care 80% din doctorate sunt false, sunt făcute de alţii. Înţeleg că eşti un doctor, un chimist bun, ai ceva de lăsat semenilor tăi. Da, domnule, dă-ţi doctoratul! Munceşte ăla şase ani ca să-l scoată, am toată stima pentru oamenii ăştia. La noi, însă, e pe bandă rulantă. Toţi sunt doctori acum. La teatru toţi sunt doctori, dar dacă te uiţi pe un afiş şi îl întrebi ce a jucat, zice că nu joacă la niciun teatru, el e doctor la Institut.
Să înceteze porcăria asta! Este o ruşine! Îţi spun asta din propria mea experienţă. Cu foarte mulţi ani în urmă, mi s-a propus să preiau o clasă la Insitutul de Teatru. Când am intrat la secretară, mi-a zis să-i dau doctoratul. Şi îi spun: „Ce doctorat să-ţi dau?” Păi, zice: „Nu aveți doctoratul?” „Ce doctorat să am?”, i-am replicat eu. Aaa, nu pot decât să vă angajăm femeie de serviciu, ca nivel de salarizare vorbesc. Că așa e legea. M-am închinat, am plecat și mi-am văzut de treabă. S-au făcut prostii cu nemiluita în sistemul de învățământ.”, ne-a mărturisit Vladimir Găitan.
„TEATRUL NU MOARE”
„Sala în care eu joc teatru de comedie este arhiplină. Au apărut şi foarte multe săli de spectacol cu un număr mic de spectatori, dar lumea se duce, are nevoie de această poveste care se întâmplă acolo, pe scândură. Am un exemplu în familie, fetiţa mea, care m-a urmat în profesie şi care joacă acum în ultima premieră a Teatrului de Comedie. Este vorba despre „Nunta lui Krecinski” şi dacă sâmbătă, în jumătate de oră nu eşti la casă să-ţi iei bilet, nu ai nicio şansă să mai găseşti. Se epuizează imediat toată sala.
Lucrurile de calitate sunt dorite şi iubite de spectatori şi reacţia sălii este excepţională. Sunt încântat că văd foarte mulţi tineri, e o notă bună. Teatrul nu moare.
Este delicat, pentru că odată cu vârsta, apariţiile mele sunt tot mai rare. Eu, din fericire, mai am un singur spectacol pe care îl onorez, este vorba de „Revizorul”.
Rămân nostalgic, mi-e dor de teatru, mă susţine moral ziua în care am spectacol. Mă simt util, mă simt iubit, mai ales când ies de la spectacol şi oamenii mă mângâie şi îmi urează sănătate, pentru că am avut nişte probleme.
Îmi pare rău că nu sunt mai în putere să onorez şi alte piese care, din păcate, au fost retrase de pe scenă. Mă gândesc la „Poker”, la „Escu”, piese care se jucau cu casa închisă. Dar, vine o vreme când trebuie să ştii să te retragi, cum spunem noi, în glorie. Glorie este în ghilimele, nu am fost niciodată un arogant, dar fac parte din ultima generaţie care mai supravieţuieşte fenomenului normal de dispariţie fizică.
Mi-au plecat prieteni foarte dragi. Mă gândesc la Ştefan Iordache, Marin Moraru, Gheorghe Dinică. Nu mă compar cu ei, dar am fost şi eu acolo, pe lângă ei, şi plecarea lor a lăsat un gol imens în sufletul meu şi sunt convins că şi în teatru. Erau nişte actori uriaşi, cum, din păcate, acum sunt din ce în ce mai puţini. Mă doare sufletul că am colegi care nu se ridică la nivelul lor.”
Autor: Razvan Tudor
Sursa: QMagazine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu