Noua Securitate

Înainte de ’89, Securitatea lui Ceaușescu era atotputernică. Chiar dacă, teoretic, partidul era forța conducătoare și prim-secretarul unui județ îl chema la ordine pe șeful Securității, raportul de putere era mai complicat. O simplă informare bine plasată, să zicem despre intenția fiului prim-secretarului de a fugi din țară, era de-ajuns ca demnitarul comunist să dispară. Deci, era o simbioză între Securitate și PCR, funcțională pentru că avea comandă unică, familia Ceaușescu.

După ’89, lucrurile s-au separat. Securitatea, cu un puternic sentiment de culpabilizare, s-a făcut nevăzută, nu a mai avut pretenția de a se afla în vârful piramidei puterii. În schimb, foștii activiști comuniști, de rang doi și trei, au simțit vânt din pupa, au înțeles puterea votului (indiferent cine este cel care votează) și au început să creeze adevărate feude locale, în care ei și camarila lor deveneau cei mai puternici, cei mai bogați, cei mai abuzivi. Casta baronilor locali era formată din indivizi fără multă școală, incompetenți, hrăpăreți, lacomi și avizi de putere. De menționat că această castă a baronilor locali nu a ratat însă marile obiective externe, NATO și UE.

În acest timp, noua Securitate asista stupefiată, pe alocuri invidioasă, la abuzurile dar și la modul de îmbogățire a noii aristocrații. Dar o schimbare a paradigmei era imposibilă sub domnia lui Ion Iliescu, exponentul de vârf, modelul de adaptare al foștilor activiști comuniști.

Până la preluarea puterii de către Traian Băsescu. Atunci, Noua Securitate a simțit că este momentul său astral. Toate condițiile erau coapte: corupția și abuzurile baronilor erau la apogeu, la Cotroceni era un om care înțelegea mecanismele puterii și-i antipatiza suficient pe vechii baroni (fie și numai pentru a căpăta, în acest fel, mai multă simpatie populară), România era în NATO și se îndrepta inevitabil spre aderarea la UE. Preluarea puterii de către Noua Securitate a fost insidioasă și sistematică. Sloganul era lupta împotriva corupției. Și, slavă Domnului, era mult de luptă pe acest front. Înfiltrarea partidelor și a presei cu oameni proprii era bună dar ineficientă. Baronii locali dețineau cheia de la seiful democrației: votul popular.

A devenit evident că singura armă eficientă era controlul aproape total al justiției, creațiile politice ale Noii Securități nereușind să adune voturi suficiente pentru a accede la guvernare. Cu un procuror și câțiva judecători puteai să anihilezi orice adversar, fie el corupt sau doar incomod. Penetrarea justiției a fost ușurată de măsurile luate în anii ’90, când mulți oameni fără să fie absolvenți ai facultății de științe juridice și-au putut echivala vechile studii pentru a deveni procurori și judecători. Acestora li s-au adăugat numeroasele promoții furnizate de obscure facultăți private, oameni slab pregătiți dar dornici să se pună în slujba unor cauze care le-ar aduce avantaje, avansări dar și putere personală. Totul, într-un sos de PR, impecabil dozat, sub stindardul luptei împotriva corupției, marile cancelarii fiind imediat dispuse să închidă ochii la orice abuzuri dacă lupta era grea și obiectivul măreț.

Astfel, noua Securitate a reușit să împuște mai mulți iepuri: pe de o parte au decuplat mulți corupți din poziții în care devalizau banul public dar, pe de altă parte, în timp, au înțeles că această armă cumplită, justiția controlată, poate fi folosită împotriva oricărui adversar incomod, în plan politic sau economic. Noua Securitate a fost imediat vrăjită de puterea căpătată, mai ales după ce la Cotroceni a venit un om care nu mai dorea să fie Șeful ci dorea doar să i se spună ce trebuie să facă. Contextul le era mai favorabil decât și-au putut imagina; 2014-2016 a fost perioada de glorie a puterii Noii Securități.

Dar cele două tabere nu erau delimitate ca piesele de la șah! Existau destule cazuri când ele se întrepătrundeau. Susținătorii celor două tabere aveau structuri relativ similare: 1. mulți proști 2. și mai mulți idealiști, care nu înțelegeau mare lucru dar credeau că aceea e calea spre bine și 3. o mână de oameni care știau exact ce fac și care-și apărau puterea și privilegiile, convinși fiind de rolul lor mesianic și de slujirea, în accepțiunea proprie, a intereselor țării.

Între cele două tabere, puterea fost împărțită: până în 2004 au condus baronii, din 2007-2008 puterea a fost preluată de Noua Securitate, putere menținută până prin 2016. După 2016, puterea celor tabere, cu arme diferite, s-a cam egalizat și acum se dau luptele finale. Isteria din spațiul public din ultima perioadă este tocmai lupta decisivă dintre cele două tabere. Nu pare să mai existe cale de reconciliere și nici nu se mai iau prizonieri…

Autor: Ionuț Popescu

Sursa: Ionuț Popescu Facebook