Noua Securitate

Înainte de ’89, Securitatea lui Ceaușescu era atotputernică. Chiar dacă, teoretic, partidul era forța conducătoare și prim-secretarul unui județ îl chema la ordine pe șeful Securității, raportul de putere era mai complicat. O simplă informare bine plasată, să zicem despre intenția fiului prim-secretarului de a fugi din țară, era de-ajuns ca demnitarul comunist să dispară. Deci, era o simbioză între Securitate și PCR, funcțională pentru că avea comandă unică, familia Ceaușescu.

După ’89, lucrurile s-au separat. Securitatea, cu un puternic sentiment de culpabilizare, s-a făcut nevăzută, nu a mai avut pretenția de a se afla în vârful piramidei puterii. În schimb, foștii activiști comuniști, de rang doi și trei, au simțit vânt din pupa, au înțeles puterea votului (indiferent cine este cel care votează) și au început să creeze adevărate feude locale, în care ei și camarila lor deveneau cei mai puternici, cei mai bogați, cei mai abuzivi. Casta baronilor locali era formată din indivizi fără multă școală, incompetenți, hrăpăreți, lacomi și avizi de putere. De menționat că această castă a baronilor locali nu a ratat însă marile obiective externe, NATO și UE.

În acest timp, noua Securitate asista stupefiată, pe alocuri invidioasă, la abuzurile dar și la modul de îmbogățire a noii aristocrații. Dar o schimbare a paradigmei era imposibilă sub domnia lui Ion Iliescu, exponentul de vârf, modelul de adaptare al foștilor activiști comuniști.

Până la preluarea puterii de către Traian Băsescu. Atunci, Noua Securitate a simțit că este momentul său astral. Toate condițiile erau coapte: corupția și abuzurile baronilor erau la apogeu, la Cotroceni era un om care înțelegea mecanismele puterii și-i antipatiza suficient pe vechii baroni (fie și numai pentru a căpăta, în acest fel, mai multă simpatie populară), România era în NATO și se îndrepta inevitabil spre aderarea la UE. Preluarea puterii de către Noua Securitate a fost insidioasă și sistematică. Sloganul era lupta împotriva corupției. Și, slavă Domnului, era mult de luptă pe acest front. Înfiltrarea partidelor și a presei cu oameni proprii era bună dar ineficientă. Baronii locali dețineau cheia de la seiful democrației: votul popular.

A devenit evident că singura armă eficientă era controlul aproape total al justiției, creațiile politice ale Noii Securități nereușind să adune voturi suficiente pentru a accede la guvernare. Cu un procuror și câțiva judecători puteai să anihilezi orice adversar, fie el corupt sau doar incomod. Penetrarea justiției a fost ușurată de măsurile luate în anii ’90, când mulți oameni fără să fie absolvenți ai facultății de științe juridice și-au putut echivala vechile studii pentru a deveni procurori și judecători. Acestora li s-au adăugat numeroasele promoții furnizate de obscure facultăți private, oameni slab pregătiți dar dornici să se pună în slujba unor cauze care le-ar aduce avantaje, avansări dar și putere personală. Totul, într-un sos de PR, impecabil dozat, sub stindardul luptei împotriva corupției, marile cancelarii fiind imediat dispuse să închidă ochii la orice abuzuri dacă lupta era grea și obiectivul măreț.

Astfel, noua Securitate a reușit să împuște mai mulți iepuri: pe de o parte au decuplat mulți corupți din poziții în care devalizau banul public dar, pe de altă parte, în timp, au înțeles că această armă cumplită, justiția controlată, poate fi folosită împotriva oricărui adversar incomod, în plan politic sau economic. Noua Securitate a fost imediat vrăjită de puterea căpătată, mai ales după ce la Cotroceni a venit un om care nu mai dorea să fie Șeful ci dorea doar să i se spună ce trebuie să facă. Contextul le era mai favorabil decât și-au putut imagina; 2014-2016 a fost perioada de glorie a puterii Noii Securități.

Dar cele două tabere nu erau delimitate ca piesele de la șah! Existau destule cazuri când ele se întrepătrundeau. Susținătorii celor două tabere aveau structuri relativ similare: 1. mulți proști 2. și mai mulți idealiști, care nu înțelegeau mare lucru dar credeau că aceea e calea spre bine și 3. o mână de oameni care știau exact ce fac și care-și apărau puterea și privilegiile, convinși fiind de rolul lor mesianic și de slujirea, în accepțiunea proprie, a intereselor țării.

Între cele două tabere, puterea fost împărțită: până în 2004 au condus baronii, din 2007-2008 puterea a fost preluată de Noua Securitate, putere menținută până prin 2016. După 2016, puterea celor tabere, cu arme diferite, s-a cam egalizat și acum se dau luptele finale. Isteria din spațiul public din ultima perioadă este tocmai lupta decisivă dintre cele două tabere. Nu pare să mai existe cale de reconciliere și nici nu se mai iau prizonieri…

Autor: Ionuț Popescu

Sursa: Ionuț Popescu Facebook

De ce au murit tinerii ăia în 1989: ca ”salvarea” națiunii să fie ”securiștii pe stil nou”!?

Îmi pare rău că le stric “fengșuiul” unora, care-l și văd belit/legat pe Dragnea. Nu despre Dragnea e vorba. Nu el e miza ”războiului împotriva corupției”. Cum n-au fost nici Năstase, nici Mitrea, nici alții ca ei. Nu, miza este autonomia politicului. Politicul, de la stânga la dreapta, trebuie pus cu botul pe labe. Asta însemnând partide și Parlament, deopotrivă. Nimeni să nu mai poată lua decizii de capul lui. Să nu contravină intereselor celor care sunt în spatele statului profund, în general interese economice.

Cu Dragnea s-ar încheia acest proces de punere totală sub control a scenei politice. Sigur, Dragnea nu este nici acum cu mâinile libere. Dar are totuși nu doar o imagine, ci și niște instrumente: partidul, majoritatea parlamentară, Guvernul. Cu care poate face lucruri. Nu multe, nu ușor, dar poate face. Neutralizarea lui înseamnă distrugerea tuturor acestor instrumente.

Problema nu e că Dragnea ar fi de neînlocuit. Problema este cine îi ia locul. Și de ce. Dacă PSD se aliniază necondiționat în spatele lui Dragnea, se prăbușește odată cu el. Vulturii hoitari dau deja târcoale potențialului cadavru. Gunoiul ăla de Ponta e cap de formație! Dacă nu se aliniază, cine ar fi alternativa la Dragnea? Tudose? De ce? Ce-l recomandă? Țoiul sau litra?

Niciun partid nu mai poate produce lideri. Cei care le controlează din umbră au grijă să-i elimine pe toți cei care ar putea să le creeze probleme. De asta a ajuns PNL condus de un bețiv ținut în lesă de ”justiție”. USR e condus pe față de servicii. PMP de un fost securist, din aceeași frăție a securismului de bine în conturi. PSD, care ar avea de unde recruta, nu o face. Este paralizat. Nu înțelege ce i se întâmplă. Chiar dacă există oameni greu de controlat, articulați în demersul lor, cu mintea la ei și bune maniere, cine i-ar urma? Unii sunt ”fideli până la moarte” liderului actual, alții așteaptă oportunist să profite de ”moartea” lui, pentru a se pricopsi cu demnități pe care nu le merită. Dacă cei care ar avea o imagine și un demers cu adevărat structurat și coerent ar ieși în față, ar fi călcați în picioare și de ”fideli”, și de oportuniști.

Oricum, democrația este victimă sigură. Și stăm să ne întrebăm de ce dracu au murit tinerii ăia, în 1989: ca ”salvarea” națiunii să fie ”securiștii pe stil nou”, continuatorii celor care au supus România timp de decenii? Bună socoteală, brav popor român! Halal să-ți fie!

Autor: Constantin Gheorghe

Sursa: Constantin Gheorghe

DOVADA: REALITATEA TV – POSTUL DE CASĂ AL NOII SECURITĂȚI

Realitatea TV a ajuns într-un fel plastic descris de Eugen Barbu prin anii ’80 (e drept, cu referire, pe atunci, la bardul Adrian Păunescu): cu Avram Iancu la gît și cu labele în bugetul statului.

Un document prezentat în această aseară pe blog de către fostul colonel SRI Daniel Dragomir arată cum nici măcar ANAF nu a putut mișca vreun pai în direcția forțării televiziunii să-și achite datoriile gigantice ori să fie declarată falimentară. Explicația? Așa se întîmplă cînd ai protecția șefului noii Securități, generalul Florian Coldea.

Sursa: In Politics