Poesis - Elena CĂRĂUŞAN

Nodul dacic

Acolo,
unde moartea se predă lichidului fertil,
cu ultimele zvâcniri îmbrățișează viața,
e golul unde misterul se adâncește în căutare
când energia densă a topit clipa,
a alungat timpul febril,
e lumina unde placenta primordială cuprinde eterul

îngerii reîncarnării dansează vioi,

acolo,
stau șase raze perechi
întretăiate în mijlocul absolut al pornirii
-triadă în anotimpuri,
raze ce stau îngemănate,
și cu putere de șaman
păzesc sfințenia din Centrul Marelui Gol.
Trasee labirintice de brațe încrucișate
își dau mântuirea și eliberate, ies la liman.

Acolo sunt doar eu și nimeni în jur;
noduri de gând țesute în pori,
laturi cu vârf de cer coborâte în plexul solar
unghiuri cu vârf de adânc oprite în golul central,
noduri de pori legănate în gânduri.

Mă prind în horă cu multele mele chipuri
dansăm, cântăm cu ritual catharsis împrejur
îmbrățișăm cu bucurie, pe buze cuante cu sens.
Sunt oare, cele ce tocmai din Preaînalt au venit
coborând pe rând straturi, straturi?
sau poate
sunt tenebre înălțate ce pleacă spre alt Univers?

Acolo, cocorii mei,
îmi dăruiesc singurătatea cerului
iar rădăcinile din pământ îmi dau mângâierea
cu tăcerea și liniștea întunericului.

Egoistă, îmi trăiesc fericirea;
în Centrul gol al pașilor grei
simt cum cerul s-a scurs pentru mine,
îmi dă mântuirea,
și precum profanul în pridvorul templului,
cer iertare, apoi sărut înălțarea pământului.

Zile și nopți

Credința noastră e că întunericul zilei
crucea sfântă îl va deznoda,
dar funii tăiate, strânse-n morman,
sunt spulberate de vânt,
și noi, îmbolnăviți de răbdare,
la orice cuvânt
așteptăm însetați un destin, fără trădare
o cruce a noastră,
să ne plecăm frunțile
să ne putem închina.

Crucile puse pe umeri, prin Hristos le vom duce cu răbdare
raze sfinte din cer ne vor mângâia,
și când sânge vom avea în lacrimi,
o rugăciune, noi toți, o vom cânta
să vă dăm iertare.

Dar voi, ce mutilați privirea, îngenuncheați speranța
topiți și moartea, într-o clipă
sec, dintr-o respirație,
fără frică,
veți avea conștiința de păcătos, răstignită.

Timpul meu

Așteptările mele petrecute între
timp sacru, succesiune de eternități
și timpul ce-mi respiră trupul
copil desculț alergat pe cărări cu mărăcini
povești de iubire, speranță înaripată
copil nenăscut, sufocat în dezamăgire
apoi, odihna uitării
când pendula bate sacadat fir cu fir încărunțit.
În timpul luminii
orele -s împletite cu cer și pământ
ziua cerul se scurge spre noi
și noaptea pământul ridică.

E mijlocul meu, cumplit de fragil
strat îngroșat, atât de străin mie,
e centrul vibrațiilor înăbușite
balanța dintre urât și frumos
freamătul celui hulit înveșmântat în preamărit
îndoiala ignorantului să sărute icoana.

Mi-am înșirat orele pe-o cruce înaltă
să văd mai bine
întunericul din lumina mea
și lumina din noapte,
să mângâi o clipă cerul eternității
pântecul întunericului
și ochii luminii.
E timpul meu.

Sângele meu

Și sângele meu e un cer cu aer curat
se plimbă păsări,
multe aripi se zbat
aripi largi, sincopate se înaltă
altele în ritm dezordonat coboară,
fluturi cu simfonia polenului
murmurată din floare în floare,
privesc în față solstițiul de vară
privesc în spate solstițiul de iarnă
dar steaua dimineții nu se dă dusă,
își dă ultimul licăr insistent;
e sângele ce ține strâns mâinile iubirii
e sângele dirijorului
când armonios se cântă balada vieții
e sângele pruncului desprins de placentă
neștiind că vine vreme fără sânge,
e dansul globulelor colorate ce înconjoară
gânduri, nopți răsucite în tenebre,
rugă de seară,
lacrimi prelinse pe obraz,
silabe articulate-n surdină,
mângâierea însingurării,
doar steaua dimineții se depărtează mult
ziua îmi va evapora sângele,
stele, păsări, fluturi…

Ce ușoară mă simt,
ajunsă pe piscul unde zeii dansează
apar, dispar în mantii lungi
albastre și albe
verticale în dungi.

Viața mea, o fantomă a celei
în care, fără să aleg, furișată voi intra,
dar voi merge spre un alt cer
un alt sânge se va metamorfoza.

Dragostea pietrelor

Stau culcată cu tâmpla pe pietre
atentă ca toate fibrele să-mi fie lipite de ele,
gleznele firave sunt martori pasivi
la tălpile-mi lipite de pietre.
Rotunde, sparte, colțoase modelate de ploi,
pietre forțate să-și dea frăția în piramide sau temple.
Timpul e cel ce le-a văzut nașterea
el le dă binecuvântarea când se iubesc, se cunună;
între două bătăi ale inimii lor
îmbrățișările vulcanice omoară civilizații;
din dăruirea pământească neclintită de milenii.
alchimiștii își umplu Athanorul.
Copiii pietrelor sunt sfințiți
la vărsarea secolelor în ere,
dragoste necuprinsă de timp,
pătimașă, adevărată ascunsă cerului,
sufletul pietrelor neîncăpător în rocă
a cuprins toată planeta,
culcată pe pietre, aud cum se spune
că fiecare pas al nostru calcă pe dragostea lor.