Intrăm în zodia revoluţiei anti-comuniste din decembrie 1989. Acum 31 de ani explodau la Timişoara nemulţumirile unei populaţii doritoare de libertate. Românii se săturaseră de dictatură. Nu mai doreau să facă foamea, să suporte frigul şi lipsa apei calde. Nu mai suportau cătuşele pe care regimul comunist scrisese LIBERTATE.
După 31 de ani, ne uităm în spate şi vedem zeci de mii, sute de mii de persoane mergând în aceeaşi direcţie, cerând acelaşi lucru, strigând aceleaşi slogane simple “Jos comunismul!”, “Libertate!”, “Vrem alegeri libere!”. Nimic de felul “Siguranţa unui trai mai bun”, “Reclădim România”, „Taxă zero pe salariul minim”. Nimic de genul ” Să trăim bine!” sau „România lucrului bine făcut”.
Românii au cerut în 1989 lucruri extrem de simple: alegeri libere, libertate, democraţie, pluralism politic.
Nimeni nu a visat atunci că, după 31 de ani, va veni un Dan Barna şi va pretinde funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor pentru un domn Drulă. Oamenii care au ieşit în toate pieţele din România nu s-au gândit că după 31 de ani, un Ludovic Orban îşi va da demisia din funcţia de premier şi va pretinde funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor care i se va refuza de chiar partenerii de coaliţie.
Nu s-au gândit oamenii care şi-au riscat viaţa doar pentru a striga câteva lucruri simple „Jos Ceauşescu” şi “Libertate” că după 31 de ani va exista un Marcel Ciolacu, lider al partidului pe care Ion Iliescu l-a moşit chiar în acele zile fierbinţi din decembrie 1989.
Românii, ungurii, saşii, secuii, ţiganii, bătrânii, tinerii, bărbaţii şi femeile la un loc, au visat atunci o Românie care seamănă prea puţin cu România anului 2020.
În 30 de ani se putea face mai mult decât s-a făcut. În 30 de ani România putea fi o ţară deja aşezată în tiparele democraţiei. Se putea ajunge mai departe şi din punct de vedere economic.
În decembrie 1989 nu s-a strigat „Vrem pensii speciale”. Nici măcar “Fără penali în funcţii publice”. Pentru că poporul nu-şi putea imagina că au ieşit în stradă pentru a-i alunga pe comunişti ca să le facă loc corupţilor.
Da, aşa ne-am scris istoria. Cu multe pete albe şi negre. 20 de milioane de oameni minunaţi am reuşit să ne facem o ţară ostilă, dezbinată, cu oameni care nu se suportă între ei, nici măcar când se declară în aceeaşi tabără.
Se mai auzea un slogan, ce-i drept ceva mai târziu. Suna aşa „21-22/ Cine-a tras în noi?”. După cum se vede, destul de repede revoluţionarii au descoperit valenţele rimelor. „21-22/ Pentru noi/ Iliescu-i Ceauşescu doi!”.
Deocamdată calendaristic ne aflăm la începuturile Revoluţiei din Decembrie. În faza puternic anti-comunistă care s-a manifestat plenar între 17 şi 21/22 decembrie.
După fuga lui Ceauşescu au apărut cei despre care se spune şi după 30 de ani că au confiscat revoluţia: grupul obscur din jurul lui Ion Iliescu.
După execuţia lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, poporul şi-a pierdut unitatea. Solidaritatea a dispărut odată cu transformarea Frontului Salvării Naţionale (FSN) în partid politic.
Unde există un partid apare şi opoziţia. Şi-au reluat activitatea partidele istorice, PN|CD, în frunte cu Corneliu Coposu, PNL, readus la viaţă de Radu Câmpeanu, Partidul Social Democrat, condus de Sergiu Cunescu. Am intrat în cea de-a doua etapă a fiecărei revoluţii: apariţia partidelor.
S-au înfiinţat zeci, sute de partide politice. Se adunau 21 de persoane şi înfiinţau un partid. Este adevărat că aşa cum au apărut, aşa au şi dispărut în „Trash-ul istoriei”, mai pe româneşte în coşul de gunoi al istoriei.
Cele care au rezistat probei timpului le vedem luptându-se acum să formeze o majoritate şi să dea ţării un guvern.
Dintre partidele istorice nu a supravieţuit decât PNL. Un partid mai promiţător, PN|CD, a dispărut pentru că după ce reprezentantul lor, Emil Constantinescu, a câştigat alegerile prezidenţiale nu a ştiut gestiona puterea. Relaţiile conflictuale dintre partidele de dreapta de acum sunt comparate cu tensiunile inter-partinice din perioada 1996-2000. Aceleaşi ambiţii prosteşti, aceeaşi lăcomie pentru ocuparea unor funcţii.
Spuneam că preşedintele Emil Constantinescu nu a ştiut gestiona puterea pe care i-a dat-o poporul la alegerile din 1996, după ce Ion Iliescu dominase scena politică şi îndreptase România din drumul său european spre un cripto-comunism de sorginte post-sovietică, inspirat din tezele unui prezumtiv „socialism cu faţă umană”.
Va face aceeaşi greşeală ca Emil Constantinescu şi actualul preşedinte Klaus Iohannis?
După nişte alegeri cu rezultate incerte, cum va administra puterea politică preşedintele Klaus Iohannis?
Autor: Dumitru Păcuraru
Sursa: Informaţia zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu