SE APRIND LUMINILE ÎN SUFLETE

- Crăciunul copilăriei mele -

Am văzut lumina zilei într-o iarnă geroasă și înghețată, iarna anului 1954, în Ilganii de Sus, un mic sat între ape, în inima din Delta Dunării. În acel an zăpada ajungea la coroana salciei, iar Dunărea era un patinoar pe care l-ar invidia astăzi și cel mai mare oraș din lume.

Satul meu va fi întotdeauna satul meu, pentru că de-acolo îmi trag rădăcinile adânci și sigure înfipte într-un pământ reavăn și sănătos. Acolo am crescut și m-am format lângă oameni simpli și buni, acolo am învățat să respect obiceiurile și tradițiile satului, acolo am învățat să scriu și să citesc călăuzită de dascăli destoinici, acolo am crescut cu prietenii mei, acolo este copilăria și tinerețea mea, acolo sunt îngropați cei dragi și tot acolo, când suntem obosiți, ne încărcăm bateriile. Oriunde mai târziu m-au purtat valurile vieții, locul natal nu-l pot uita niciodată, ulițele copilăriei, poveștile spuse de bunici, întâmplările din copilărie, jocurile și prietenii care împărțeau cu mine toate bucuriile, spaimele, șotiile care le făceam împreună...

Crăciunul este o sărbătoare pe care o am scrisă în sufletul meu încă din copilărie.

Sărbătorile în general și cele de iarnă, mai ales, erau primite cu bucurie de toți ai casei, dar mai ales de noi copiii. Crăciunul venea cu colindele, obiceiurile și nu mai spun de darurile primite de la părinți, bunici, nași, unchi și de la Moș Gerilă, care venea întotdeauna așa pe înserate pe hornul casei. Acum, când mă gândesc mai bine, cred că noi, copiii, eram cei mai câștigați.

Și astăzi mă întorc în acele timpuri în perioada Crăciunului când nămeții erau cât casa. Bucuria noastră, a copiilor, era când, fără nici o grijă, ne înfofoleam cu ce găseam mai gros în casă și fuga la joacă pe uliță la bulgărit, la sanie, la făcut oameni de zăpadă.

Nerăbdătoare și curioasă eram mai tot timpul pe lângă bunica care îmi spunea tot felul de povești, despre Iisus, despre Maica Domnului, despre Îngerașul pe care îl avem fiecare de la naștere și pe care nu trebuia să-l supărăm. Și la gura sobei, în timp ce bunica împletea iar eu nu-mi dezlipeam privirea de ghemul care se se rostogolea, ascultam fascinată cum bunica înșiruia cu o voce parcă venită de departe cum Dumnezeu venea pe Pământ ca să vadă cu ochii lui cum se poartă fiecare... sau cum spunea alte povești auzite de ea de la bătrâni despre nașterea fiului Iisus Hristos, despre Steaua cea mare și luminoasă care se putea vedea pe tot cerul și care anunța venirea pe lume a celui mai mare Împărat de pe Pământ. Mai povestea bunica și despre cei Trei Crai de la Răsărit, care au ajuns primii la ieslea unde Maria Îl născuse pe Fiul ei, unde s-au închinat în genunchi în fața Pruncului și i-au dăruit aur, smirnă și tămâie ca unui împărat.

Începea apoi bunica să ne învețe colinde. Serile înaintea Crăciunului erau parcă fermecate. Pe seară, după ce se terminau treburile prin curte, toată familia ne adunam la bunica și se începea repetiția pentru colind. Eram uimită și fermecată la spectacolul pe care-l făceau unchii și mătușile mele. Parcă nu mai erau ei! Cântau atât de frumos niște colinde vechi, când pe voci înalte, apoi pe voci joase, după care iar pe două voci! Bunica, atentă ca o profesoară, îi asculta, îi punea să repete de mai multe ori și doar atunci când îi plăcea, părea mulțumită. Cei care mă uimeau cel mai mult erau unchiul Tică și mătușa Gafița, care, după mine, cântau cel mai frumos. Și în tinda casei luminată doar de lumina lămpii cu gaz se auzeau vocile puternice și tinere cântând colindele Doamnele, Trei Crai de la Răsărit, Valerom și Flori de măr, sub atenta îndrumare a bunicii. După câteva repetiții, bunica ne răsplătea cu pâine caldă înmuiată în vin roșu cu zahăr tos și pampuște cu usturoi.

Dar ce să mai spun de bucuria când, copil fiind, participam la pomana porcului, acasă la părinți când porcul se sacrifica în ziua de Ignat.

În satul nostru nu putea fi numit gospodar omul care nu creștea cel puțin un porc în curtea sa. Cum treceau sărbătorile de iarnă fiecare familie își cumpăra un purcel pe care tot anul îl hrănea și îl îngrășa cu iarbă și porumb din grădină tot anul, astfel ca de Crăciun să aibă slănina destul de groasă, așa ca un lat de palmă, cum calcula tata că porcul este tocmai bun pentru sărbători.

De obicei, ziua ziua când se înjunghie porcul este 20 decembrie atunci când în calendarul ortodox este trecut Sfântul Ignatie Teoforul. Bunicii, și ai mei mai târziu, considerau Ignatul ziua în care conform tradiției este sacrificat porcul din bătătură pentru îndestularea familiei și pentru respectarea tradiției din tată în fiu.

Și parcă văd și cum în dimineața zilei de Ignat. Se adunau la casa noastră unchii și vecinii noștri ca să-l ajute pe tata la tăiatul porcului și nu oricum, ci după un întreg ritual de la care nu se abăteau niciodată. Noi, copiii, abia așteptam acest ritual și cum se făcea dimineața ieșeam în curte înfofoliți și legați cu broboade groase de nu ni se vedeau decât ochii, cu cizme de cauciuc îmblănite, cu mănuși din lână împletite de mama și ne învârteam printre ei, ba mai făceam si câte o tură de alergătură prin curte până la începerea spectacolului, adică înjunghierea porcului. Curioși și speriați cu ochii cât cepele urmăream atenți ca să nu pierdem momentul când tata ne chema să călărim porcul.

Cel ce înjunghia porcul era în general gospodarul casei sau unul dintre ai casei mai curajos. În familia noastră tăia porcul unchiul Tică. Pe tata, care crescuse porcul încă de mic cu mâna lui, nu-l lăsa inima!

Cum se termina cu tăierea repede ca să nu sufere prea mult, porcul era acoperit cu paie de grâu, se făcea un foc mic și se pârlea până când se forma șoriciul. Tata înlătura arsura cu un cuțit bine ascuțit și-l spăla cu apă caldă, apoi răzuia cu cuțite ascuțite până rămânea șoriciul galben cu ușoare urme maronii de arsură. După ce era curățat până la gălbui rumeniu, îi făcea niște crestături la cap sub formă de cruce, așternea peste porc o față de masă iar tata invita gospodarii care au participat la sacrificare să cinstească un pahar cu vin fiert pentru sănătate și ca să petrecem sărbătorile în liniște și bucurie. Și printre urări și bună dispoziție aveau și bătrânii familiei un cuvânt de spus, care pica bine la tinerii mirați de cât de multe lucruri știu cei mai în vârstă și mirați urmăreau curioși cum vecinul nostru, Nea Radu și unchiul Alexe se uitau atenți la splina porcului cât este de lungă sau scurtă ca să aprecieze cât ține iarna și cum va fi anul. Și de aici păreri și se mai cădea să mai cinstească încă o cană cu vin fiert. Acum venea rândul nostru, al copiilor ca să încălecăm porcul. Era momentul pe care abia îl așteptam. Tata avea grijă să nu ne supere și ne așeza după vârstă, la început eu, apoi surorile mele. Cea care era pe porc primea bășica porcului, care după ce se spăla și se freca cu mălai ca să se subțieze, era umplută cu boabe de porumb, se umfla și se lega la gură, apoi se punea la uscat și în ziua de Anul Nou când mergeam la urat ținea loc de clopoțel. După ce era încălecat de un copil, porcul era spălat din abundență cu apă caldă, se tăia astfel ca sa iasă șuncile, jamboanele, măruntaiele după cum doreau gospodinele. Aici ele aveau cel mai mare cuvânt și preparau porcul cum apucaseră în familie. Unele puneau carnea în saramură, dar mama întotdeauna o punea în cavarma. După ce prăjea carnea, o așeza bucată cu bucată în borcane, apoi turna untura topită peste carne și astfel se păstra foarte bine chiar până în primăvară, doar dacă mai rămânea ceva până atunci.

După ce porcul era așezat, se aștepta părintele cu „Crăciunul", care trecea pe la fiecare casă, cu o icoană mare ce reprezenta Nașterea Domnului, purtată în brațe pe un ștergar din borangic și cu flori roșii. Preotul era așteptat cu respect, bărbații se descopereau și cu capul aplecat așteptau binecuvântarea preotului care spunea o rugăciune cântată, apoi toți sărutam icoana și mâna preotului și primeam dezlegare de la postul Crăciunului și puteam să mâncăm carne de porc de Ignat. Femeile și ele trebăluiau pe la bucătărie, fierbeau într-o cratiță curată, vin cu mirodenii și pregăteau pomana porcului din măruntaie și bucăți de carne, alese special pentru asta. În bucătăria de iarnă la plita care duduia de la lemnele uscate, într-un ceaun mare ca să ajungă pentru toți, clocotea carnea, măruntaiele de la porc frăgezi de din belșug cu vinul roșu scos din butoi și turnat peste tochitură fără zgârcenie de gospodină. Mirosul din bucătărie ne făcea să înghițim în sec pe cei de-afară. Și fără să mai așteptăm invitația gazdei ne așezam în jurul mesei joase și rotunde cu scaune mici și așteptam bucatele pentru pomana porcului pregătite de harnicele gospodine. Nu se putea ca la o astfel de masă să lipsească mămăliga. Așa că bunica învârtea la greu la o mămăligă cât roata carului pe care după ce a terminat a răsturnat-o pe un fund de lemn, drept în mijlocul mesei și pe care mama o tăia cu ață și o împărțea cu dărnicie mesenilor, care o înmuiau în tava mare în untura care sfârâia încă. Bunica era cea care spunea rugăciunea, iar noi liniștiți și smeriți ascultam rugăciunea în tăcere:

„Cruce-n casă, Cruce-n masă,

Cruce-n patru colțuri din casă!

Maica Sfântă la fereastră,

Dumnezeu cu noi la masă!”

Fiecare mâncam cum apucam cu dumicați mai mici sau mai mari după cât de flămânzi eram și cât de repede eram învățați să mâncăm. Aveam grijă să nu dăm nimic pe jos, că altfel, Maica Domnului, cum spunea bunica, stătea în genunchi și se ruga pentru fiecare din noi. Mâncarea gustoasă și paharul de vin roziu și limpede, scos atunci din butoiul de lemn de dud, ca să gustăm vinul de „anul ăsta”, cum spunea tata. Trebuia să gustăm toți. Tata își turna din carafa plină cu vin, cam jumătate de pahar, ridica sus paharul ca să vadă în lumina zilei cum arăta. Îi citeam bucuria pe față, vinul era limpede, roșu, dulce acrișor și ușor sifonat. Era ușor după tata, adică băubil!

Îl punea pe limbă și închidea ochii ca să simtă și să se bucure de aroma lui și ca un degustător de vinuri îl plimba cu limba prin gură, pe cerul gurii, se bucura, dădea din cap, iar noi, copiii, ne uitam fascinați la spectacolul pe care-l făcea. Și după ce bea tot din pahar, dându-l pe gât dintr-o dată, dădea verdictul vinului:

- E bun! Să fim sănătoși ca să-l putem bea!

Și ne punea la fiecare câte un păhărel, chiar și nouă, copiilor, și ciocneam cu părinții pentru sănătate. În ziua aceea, la tăierea porcului, cine trecea pe la noi, mama îi invita să guste din pomana porcului, iar tata îi omenea cu un păhărel de vin, scos atunci proaspăt din butoiul cu vin nou. Vinul le dezlega limbile și se încingeau vorbind ba de una, ba de alta... cică vecinii de la vale, care intrau mai des în gura satului, aproape au terminat vinul, au avut grijă să-l bea când era încă tulburel... și cum vorbele nu se terminaseră, tata mai venea cu o carafă, și atunci aducea și un vecin încă o carafă să le gustăm și noi, dar și cei prezenți la pomana porcului.

„Ne-ajutat Dumnezeu ca și anul acesta să gustăm împreună pomana porcului”, spunea tata, ciocnind împreună din vinul rece aromat de la poama tămâioasă pe care o aveam în grădină.... și fiecare venea cu un gând bun pentru vecini, familie, copii.

După masa pomenii porcului, toata săptămâna până la sărbători, începeau pregătirile pentru masa de Crăciun: cârnați, caltaboși, sarmale, borș, tobă, leber, răcitură, jumări.

Dar trebuia făcută și curățenia! Casa trebuia să fie lună. Se văruia bucătăria ca să miroasă a proaspăt pentru atunci când ne veneau oaspeții și colindătorii. Chiar și noi, fetele, dădeam o mână de ajutor, fiecare după puteri. Cele mici scuturau preșurile, cărau lemne la bucătărie, măturam prin casă, mama spăla milieurile, le apreta, le călca și le așezau pe pereți la locul lor. Fiecare avea ceva de făcut.

Treaba mea era aceea ca să șterg sticlele de lampă și felinarele ca să strălucească și să lumineze când ne veneau colindătorii și, spunea mama, ca să mă încurajeze că mă pricep cel mai bine.

Pregătirile le începea și tata. Spărgea butucii de lemne și le stivuia într-o magazie aproape de casă ca să nu ne prindă iarna cu lemne ude, rânea în saivanul vacilor să fie curat, că, zicea mama, musafirii care ne intră în casă poate aruncă un ochi și pe la animale, căra apă la văcuțe și pentru casă sau era invitat la gard de un vecin să cinstească o țuică și să depene amintiri despre Crăciunul de altădată. Trecea de câte două, trei ori pe la cocina porcului să-i de a apă și boabe și pe la curnic unde aveam un curcan pe care-l îndopa ca să fie fraged. Cu toate că aveam ditamai porcul, tăia și curcanul ca să nu cumva să nu ne ajungă căci eram destui la masă: bunica, finii, unchii și mătușele și noi, fetele. Pe atunci te puteai aștepta cu oricine în casă… vecinul din spatele casei sau un prieten din copilărie al tatei sau pur și simplu o cunoștință a unchilor, a mătușilor, a vecinilor sau chiar un om care trecea pe drum. Casa era deschisă pentru toți oamenii buni.

Mama se apuca din vreme și de cocături. Și făcea mama niște cozonaci gustoși și crescuți de te lingeai pe degete, nu alta! De sărbători mama făcea multe dulciuri în casă: cozonaci, plăcinte, dar mie dintre toate îmi plăceau pișcoturile făcute cu untură de casă și ouă proaspete și făină albă pe care mama o afâna cernând-o la sita cea mai fină ca să iasă coca fragedă. Aveam și mașină cu forme pentru pișcoturi, dar de Crăciun mama făcea pișcoturi cu forme de brăduți și steluțe speciale pentru sărbători.

Cu două zile dinaintea Crăciunului, mama începea să pregătească răcitura, cârnații, caltaboșii, cavarmaua, jumerile, untura, slănina afumată. Pâinea, colacii de împărțit prin vecini și pentru colindători.

În timp ce mamele pregăteau mâncarea, chiar și în ziua de Ajun, ca să fie mai proaspătă, începeau să se perinde pe la case, cetele de colindători. La început cu Bună dimineața la Moș Ajun, apoi spre seară veneau colindătorii. Întâi cei mai mici, apoi flăcăii și mai târziu bătrânii.

După ce erau pregătite preparatele pentru Crăciun, noi, copiii, ne pregăteam să plecăm prin sat cum e obiceiul. Abia așteptam să se facă dimineața, după ce toată noaptea mă întorceam de pe o parte pe alta și în minte îmi făceam fel de fel de scenarii. Oare ce primesc? Se bucură cutare vecină dacă merg la colindat? Dar oare cine mai merge din mahala? Dacă mi-o ia înainte? Mă trezeam de dimineață, ca să fiu prima care anunță oamenii dragi că este „Moș Ajun”. Astfel, nimeni nu-mi strica bucuria: nici gerul, nici nămeții de zăpadă, doar că mă cam speriau câinii care mă lătrau prin curțile pe unde intram, deși știam că într-o astfel de zi erau legați. Până la urmă, mă gândeam eu, ca să-mi fac curaj, își făceau și ei datoria.

Nu îmi aduc aminte să fi avut brad împodobit când eram mică, nici la bunica, nici la mama, mătușile și nașele mele, dar aveam gutui galbene încă cu puful pe ele pe care mama le punea la fereastră și le împărțea copiilor alături de colăcei, nuci și bomboane fondante învelite în staniol.

Vedeam cum mama, încă din toamnă pregătea, pentru zilele de colindă, stafide. Punea la uscat în podul casei struguri negri și albi aromați pe care-i înfășura în hârtie și pe care-i lega de grindă și-i lăsa la uscat. Învelea în ziare gutuile așa cum le desprindea de pe creangă chiar cu puful pe ele și în săptămâna colindelor le aducea din pod și le punea la fereastră. Mirosul de gutuie care ne amintea de toamnă, gerul iernii, mirosul de copt în casă, graba cu care mama își termina treburile prin bucătărie, vizita unei vecine să ceară ceva de care a uitat să cumpere de la magazin și printre altele, în treacăt, spunându-i mamei că vecinei nu i-au ieșit colacii sunt tot atâtea amintiri care îmi bucură sufletul!

Și atunci mă bucuram de multe, de poveștile pe care mi le spunea bunica, apoi mama, despre nașterea fiului Iisus Hristos, despre bunătate, despre cum te ajută Dumnezeu când faci un bine și în perioada aceea aveam atâtea bucurii simple. Colindele, Bună Dimineața la Moș Ajun, mersul cu Vecera pe la nașele mele, Uratul și Sorcova.

Prima casă pe care o colindam era a noastră. Mama, de fapt, voia să vadă dacă știm colindul, ca să nu ne facem de râs pe la alte case și, după ce mă asculta, îmi punea în traistă primul colăcel și primul măr ca să am spor la adunat, și întotdeauna îmi mai dăruia o căciulă, un fular, o pereche de mănuși împletite din lână colorată. O vedeam că în perioada postului, după ce își termina treburile prin curte, deșira ilice vechi, căciuli, flanele, pe care le făcea gheme pe culori și când ne împletea câte ceva, le asorta în culori și modele numai de ea știute, după cum credea că ni se potrivește la fiecare. Eu îi dădeam ultimele lecții surioarei mele mai mici, căreia nu-i intrau în cap cu niciun chip, ultimele rânduri de la Bună dimineața, dar trecea în schimb repede la ultima frază de la colind, pe care o spunea cu ochii sclipindu-i de bucurie: „Ne dați ori nu ne dați, pâine cu cârnați!” și „Scoateți punga și dați bani!”

Am avut mare noroc cu surioarele mele mai mici, pentru că a trebuit să merg cu ele pe la case cu obiceiurile de iarnă, chiar și când eram la liceu să le păzesc de câinii care ne lătrau pe drum, mai mult ca să-și facă și ei treaba. Trebuia ca cineva să le ducă pe cele mici pe la vecine, nașe, prietenele mamei și fiecare se gândea și la mine, că mi-ar prinde bine un bănuț ca să-mi cumpăr câte ceva.

Așa că, pe lângă surorile mele, îmi făceam și eu provizii destul de bune. Fiecare se gândea, că nu se cădea, ca unei fete de liceu să-i dai bani ca la cei mici.

Erau și atunci oameni mai săraci în sat, dar mama ne spunea: „Să nu cumva, mamă, să nu vă duceți și pe la ei, chiar dacă nu are ce să vă dea, că trebuie și ei să se bucure într-o zi atât de sfântă, că și așa sunt bătuți de Dumnezeu.”

Când ne întorceam de la urarea cu Bună Dimineața la Moș Ajun, cu traista plină de colăcei, mere, gutui și struguri stafidiți, uscați în pod cu grijă, pe care-i primeam cu dragoste de la casele pe unde-am fost, scoteam pe masă toate bunătățile pe care le primisem și le așezam una lângă alta. Mama se uita la fiecare cu ochi de gospodină și mă întreba în treacăt de la cine este colăcelul rumen și crescut, cred că era totuși o întrecere între gospodine… Și după ce ne uitam la tot ce primisem... și eu le număram în gând... câte am primit și de la cine, mama începea să așeze farfuriile pentru împărțit pe la vecine...

După urările noastre de Bună Dimineața, mama se pregătea de împărțit pentru morți: colaci, prune cu orez, pelincile Domnului, turtițe coapte pe plită compot de fructe. Îmi plăcea să merg cu mama că mă căpătam cu tot felul de dulciuri, mere, spirale, eugenii, de sufletul morților. Era un prilej în care ne vizitam, ne făceam urări de sărbători și ne bucuram că suntem sănătoși să petrecem Crăciunul împreună în înțelegere și armonie ca între vecini. Spre seară iar ne pregăteam, acum de colindat... întâi colindam copiii, mai devreme, pe la vecini, bunici, rude, apoi colindau bătrânii și în noapte târziu colinda ceata flăcăilor. Era o noapte de vis, așteptam până târziu emoționată să ascult colindele și în liniștea așteptării auzeam deodată o explozie de bucurie:

„De când seara s-a înserat / Bună seara nu v-am dat / Bună seara noi vă dăm / Ne primiți să colindăm?!” Și cei care așteptau cu nerăbdare colindul flăcăilor răspundeau bucuroși, printre care și noi, copiii, cu ochii cârpiți de somn alături de părinți în pragul casei și-i invitam să colinde: „Primim, primim!”

Și în noaptea înstelată și geroasă că ți se lipeau nările de ce ger era se auzea deodată o explozie de glasuri puternice și pline de lumină și credință care colindau cu bucurie despre Nașterea pruncului Iisus.

Iar noi, în pragul casei, ne primeam colindătorii cu colaci, mere și un pahar cu vin cu care tata îi cinstea pe tinerii care ne-au onorat casa.

A doua zi de Crăciun, de dimineață tot satul era la biserică. Și după slujbă, toată familia ne opream acasă la bunica care ne aștepta cu masa bogată de Crăciun.

Parcă și văd cât de nerăbdătoare eram ca să se termine slujba ca să mergem la bunica unde ne întâlneam toată familia. Eu abia așteptam această întâlnire unde mă întâlneam cu toți verișorii și aveam timp să tragem o joacă adevărată, să ne bulgărim și să facem oameni pe zăpadă afânată. În ziua de Crăciun bunica ne aștepta în capul mesei, îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie, iar pe cap avea întotdeauna un gear înflorat din cașmir foarte fin, cu flori cusute la mână, colorat și ne aștepta emoționată și mândră. Treceam fiecare prin fața ei îi sărutam mâna și ea ne mângâia pe cap și ne dăruia nouă, copiilor câte un ban de care ne bucuram și așezați la masă fericiți că ne aveam unii pe alții la bine și la greu și că suntem împreună.

În prima zi era masa familiei, erau cinstiți părinții și bunicii!

A doua zi sărbătoream Crăciunul la noi acasă. Acum nu mai este cea fost odată.

A treia zi de sfântul Ștefan, mama o invita la noi pe bunica Ioana cea care a moșit-o pe mama la nașterea noastră. Dinainte pregătea un colac mare pe care punea un peșchir și pe care îl dăruia, iar noi treceam pe rând să-i pupăm mâna în ordinea cum am venit pe lume.

După ce bunica ne mângâia cu mâna pe creștet și ne trăgea un scuipat („ptiu!”) în frunte ca să nu ne fie de deochi, ne așezam la masa mică care era alături de masa mare unde se așezau invitatele mamei, bunica, câteva vecine, surorile mamei și prietenele mai apropiate ale mamei. După ce serveau mâncărurile tradiționale de Crăciun, se cinsteau cu un păhăruț de vin, adus de tata din cămară. Mama aducea și dulceața de caise, specialitatea casei. O servea în niște farfuriuțe mici cu modele din cel mai bun porțelan, alături un pahar cu apă servit tot așa în cele mai deosebite pahare, primite de la bunica la nunta lor, scoase cu o zi înainte din vitrina în care mama ținea la loc de cinste lucrurile speciale pentru ea. Abia așteptam acest moment. Atunci mama ne servea și pe noi cu o porție destul de mare în niște farfuriuțe mai de zi, noi însă ne bucuram pentru că erau mai încăpătoare decât ale oaspeților. După ce serveam dulceața, ieșeam afară și încingeam joaca. Locul nostru de întâlnire era la uliță. Acolo ne vedeam cu toți copiii din mahala, îmbrăcați gros, și gătiți cu lucrurile pe care le primisem în dar: căciuli, fulare, flanele groase și mănuși colorate, care făceau un contrast neasemuit de frumos cu întinderea de alb, cât vedeai cu ochii. În bucuria noastră așteptam cu mâinile întinse și cu fața în sus să se așeze fulgii jucăuși pe ochi, palme și pe limba noastră, ca mai apoi să se ivească nămeții de zăpadă care ne dădeau cele mai frumoase jocuri pârtii pe Dunăre, bulgăreală, oamenii de zăpadă și năzdrăvăniile nevinovate, lipsa din cămară a unei cratițe, ceaun, vergină pentru oamenii de zăpadă. Eram sănătoși, fericiți, roșii în obraz și ne jucam toată ziua fără nicio grijă.

În toate cele trei zile de Crăciun, se întâlneau rudele, vecinii, prietenii, se cinsteau, își făceau urări. Noi, copiii, primeam daruri de la mătuși, nașe, vecine.

Era atât de înălțător, frumos și simplu, cum nu se poate povesti!

Întotdeauna am considerat Crăciunul ca sărbătoarea iubirii, a mângâierii, a împlinirii, a liniștii, dar mie îmi plăcea, parcă mai mult Crăciunul atunci cu bucuriile lui simple, dar care te purtau pe nori de puf până la Cer, unde puteai să-l vezi chiar pe pruncul Iisus în brațele Fecioarei Maria, cum ne povestea mama.

Sau eu m-am lăsat în seara aceasta în vraja Crăciunului din copilăria mea?

Tulcea, decembrie 2018

Sărbătorile din anul acesta, dar mai ales Colindul când s-au perindat prin curtea noastră cete de copii din tot orașul, m-au dus cu gândul la vremurile din copilăria mea, când și eu, copil ca și ei acum, mergeam cu colinda prin tot satul, fără teamă de câini. Bine, ne mai speriam de câte o ceată de băieți care ne luau torbițele cu dulciuri, dar strângeam repede altele.

De data aceasta însă o să povestesc despre o seară mai specială de Ajunul Crăciunului, când am plecat cu colinda prin sat cu prietena mea, Vasilica, care venise în vacanță la sat de la Tulcea la bunica ei, mătușa Paraschiva.

Mama ne-a atras atenția că nu se mai cade să mergem cu colinda, că deja suntem mari și că s-ar putea întâmpla ca în loc să primim daruri, să ne pună lumea la treabă prin curte.

Așa era atunci, dacă erai mai mărișoară, fetele nu mai mergeau cu colinda, iar eu atunci eram tocmai în acea perioadă. Însă gândindu-ne la un venit pe care puteam cu ușurință să-l strângem, ne-am hotărât să ne asumăm riscul și să mergem. Și ne-am făcut planul!

Mai întâi ne-am propus să mergem pe la mătuși, vecine, nașe, bunici și am așteptat să se însereze repetând colindul și nu orice fel de colind, ci unul vechi și foarte lung, Valerom și flori de măr!

Am luat câte o trăistuță pentru fiecare și am început să colindăm de la capătul satului din mahalaua noastră și prima casă unde am intrat a fost la mătușa Gafița.

Pentru că vecinele mă cunoșteau, eram primită cu drag în casa lor și dacă am văzut că ne merge, am început să colindăm la rând peste tot în sat. Însă treceam cu vederea, când la câte o casă ne mai luau peste picior, că ar avea ceva treabă pentru noi, dar ne făceam că nu ne prindem și plecam mai departe cu colinda, mai ales că aveam o colindă lungă și deci nu ne câștigam banii pe nedrept.

Și cu cât înaintam prin sat, traistele se umpleau, bănuții se strângeau în buzunarul cusut pe dos la pieptarul cu care eram îmbrăcată.

Mai aveam doar câteva case și terminam de colindat aproape tot satul când am ajuns și la poarta nașei Ioana.

Încercăm să deschidem poarta, dar era închisă și am început să strigăm: „Nașă Ioană, nașă Ioană!”, dar nu ne răspundea nimeni. Ne ridicăm ușor pe vârfurile picioarelor și din casă se vedea lumina din bucătăria de iarnă, în care erau adunau toți. Atunci mi-a venit ideea să sărim gardul, că știam că nașa ținea câinii legați. Prima am sărit eu că doar eram la nașa mea, Vasilica mi-a dat traistele cu ce adunaserăm și s-a urcat și ea pe gard să sară în partea cealaltă, dar când a prins mai mult curaj ca să sară jos, poalele rochiei cu care era îmbrăcată i s-au agățat de o scândură și așa cum era agățată de gard, rochia a început să pârîe și în final a ajuns jos, dar cu poalele ferfeliță. Cu pași șovăitori am început să ne apropiem de bucă-tăria de unde venea lumina și am început din nou să strigăm, dar de data aceasta cu vocea din ce în ce mai slabă:

„Nășică Ioană, nășică Ioană!”

Când să ajungem aproape de ușă, a ieșit de undeva din spatele casei un berbec. Doamne, știam cum arată un berbec, dar ăsta era uriaș și cu o viteză cum nici nu mi-am închipuit ne-a trântit la pământ și a început să ne împungă cu coarnele lui răsucite, când pe una, când pe alta. Dacă mai devreme nu mai aveam voce, acum am început să zbierăm cât ne ținea gura de au ieșit toți din casă speriați de ce se întâmpla în curtea lor. Ne-au luat în casă, speriate și albe la față ca varul, dar și nășica era la fel.

Nașul repede s-a dus la vecina lor, baba Chilina, și a adus-o acasă să ne descânte de sperietură. Ne-a dat să bem apă din patru colțuri ale cănii și apoi ne-a așezat lângă plită să ne încălzim. Apoi ne-au omenit cu ce aveau mai bun prin casă și ne-au pus în traiste destule dulciuri, ca să fim mulțumite, și un bănuț destul de mare care ne-a făcut „ochii cât cepele”. După care, ce-i drept, ne-a mai trecut spaima și am început să gândim mai pozitiv.

Adevărul că darurile și primirea pe care ne-au făcut-o au ajutat mult și parcă ne-a mai venit inima la loc și am dat-o în râs, dar, după mine, era cam „râs cu plâns”.

După ce ne-am mai liniștit, nașul nu ne-a mai lăsat să plecăm singure acasă și ne-a dus până la poarta casei.

Cu toate că mai aveam ceva case pe unde să mai colindăm, nu ne mai gândeam la asta, bucuroase că am ieșit întregi din coarnele berbecului.

Am ajuns acasă, dar ne-am hotărât să nu-i povestim mamei întâmplarea cu berbecul și despre sperietura pe care am tras-o. Am intrat în camera unde dormeam, am numărat banii, am împărțit frățește dulciurile și câștigul, am ajutat-o pe prietena mea să-și coasă rochia să nu vadă nimeni și încă speriate, ne-am pregătit de somn.

Și în noaptea aceea, în visul meu, se făcea că am colindat prin tot satul, dar cum ne apropiam de ulița nașei ne fugărea berbecul cu coarnele lui răsucite.

Și, în coșmarul din visul meu, berbecul nu numai că ne fugărea, ba chiar ne-a luat și darurile primite cu care și-a împodobit coarnele!

Aceea a fost ultima mea colindă din copilărie!

Aoleu, m-am luat cu vorba și am uitat că e timpul să mă pregătesc, că acum îmi vin colindătorii!

Acum, nu-i mai primesc cu gutui la ferestre și nici la ușa casei, ci în casă, în jurul unui brad frumos împodobit. Și sub el daruri cumpărate special pentru ei: o carte, un fular, o păpușă. Mă uit la ei: sunt la fel de fericiți ca și noi când eram mici. Și știți de ce? Că am știut întotdeauna să amestec bucuriile de-atunci cu cele de acum.

Copiii sunt la fel în toate timpurile, știu să se bucure. Să învățăm de la ei bucuria! Ei, ce ziceți de Crăciunurile de altădată?! 

Autor: Angela Dumbravă