Odată cu fuga lui Ceuşescu de pe clădirea Comitetului Central, practic a căzut regimul comunist din România. Dar ziua de 22 decembrie 1989 nu a intrat în conştiinţa colectivă precum un 23 august. Multele pete gri, dosarul revoluţiei nesoluţionat nici după 30 de ani, controversatele certificate de revoluţionari, şi nu mai puţin speculaţiile pe marginea unei lovituri de stat, au ştirbit importanţa revoluţiei române din 1989. Ceea ce memoria colectivă a reţinut este că atunci tot poporul a fost unit.
Solidaritatea, unanimitatea din acele zile este pusă în relaţie cu dezbinarea de mai târziu, de acum.
Pe măsură ce societatea s-a democratizat, iar alegerile au fost tot mai democratice, societatea s-a scindat în tot atâtea partide câte s-au înscris în cursele electorale.
Alternanţa la guvernare, esenţa democraţiei până la urmă, rezultată în urma alegerilor s-a produs de câteva ori în cei 31 de ani scurşi din decembrie 1989, însă opţiunile politice fluide au împiedicat polarizarea electoratului în jurul valorilor de dreapta şi de stânga aşteptată încă din primii ani de după 1990.
Din patru în patru ani alegătorii oscilează între un partid şi altul de parcă ar fi nişte călători clandestini în cala Titanicului.
Până la urmă acest Titanic pe care stă România nu se scufundă, dar nici nu ajunge la destinaţie. Nu pentru că nu ar avea viteza necesară, ci pentru că nu ştie spre ce port se îndreaptă.
Ţara noastră cam pluteşte în derivă. Alegătorii îşi cumpără bilete pentru patru ani, dar sunt abandonaţi la mijlocul călătoriei. După fiecare rând de alegeri ţara porneşte cu un guvern care se aruncă în mare când cetăţenii se aşteaptă mai puţin.
De pildă căpitanul de cursă lungă Traian Băsescu a pornit la drum în 2004 cu secundul Călin Popescu Tăricenau, dar în scurtă vreme s-au despărţit.
Peste ani, în 2012, PSD şi PNL şi-au dat mâna, au câştigat alegerile locale şi parlamentare pentru ca la jumătatea drumului unul să o ia în stânga, altul la dreapta. În 2016 alegerile au fost câştigate de PSD, aripa Dragnea, dar scorul de 46% nu i-a fost de folos pentru că după trei ani PSD pierdea puterea şi era aruncat cu forţa în opoziţie.
Alegerile din anul 2020 sunt în coadă de peşte, dar permit formarea unei coaliţii de dreapta. Cum nu este de ajuns o polarizare stânga/dreapta, partidele de dreapta mai frâng în două fragila majoritate care ar putea forma un guvern. Aşa prind sfârşitul anului 2020 partidele politice: dezbinate înainte de a se fi unit.
Despre soldaţii americani ieşiţi în oraş se spune că întâi se bat, apoi se ceartă. La fel procedează USR şi PNL. Nici dacă îşi pun ouăle în acelaşi coş nu pot atinge o majoritate parlamentară de 50% plus un vot. Au nevoie de încă un aliat. L-au găsit. Este UDMR.
Adăugându-se şi voturile deputaţilor de la Minorităţi, se poate trece un guvern. Iată însă că PNL şi USR-PLUS s-au împotmolit la împărţirea funcţiilor.
Ideal ar fi ca partidele să-şi împartă sarcinile, nu funcţiile. Până se va ajunge la acel nivel vor avea loc multe alegeri libere, democratice. Vor mai veni crize după crize, poate şi pandemii, şi clasa politică tot nu îşi va înţelege adevăratul rost. Aceasta este marea problemă a tinerelor democraţii. Care, dacă ne gândim bine, nici nu sunt chiar atât de tinere.
Au trecut 31 de ani de la căderea unui regim totalitar. S-au ales din 1990 mii de parlamentari, toate partidele importante au avut ocazia să-şi demonstreze capacitatea de a guverna, de a-şi demonstra capacitatea de a şti administra treburile ţării. Cât timp mai trebuie să treacă? Câte generaţii trebuie să mai fie sacrificate? Şi pentru ce? Ca să alimenteze ambiţiile personale ale unor politicieni mărunţi.
Adevăratele dimensiuni intelectuale ale politicienilor se văd după ce nu mai sunt la putere.
După ce părăsesc viaţa publică reintră în rândul iluştrilor anonimi despre care stau mărturie doar paginile îngălbenite de vreme ale ziarelor. Dispar şi din memoria internetului, din timp în timp Google mai face curăţenie în uriaşele sale fişiere.
De regulă sfârşitul anului calendaristic este destinat recapitulărilor, concluziilor, sintezelor. Ce să alegi din anul 2020 care se încheie peste vreo zece zile?
A fost un an pierdut? A fost anul luptei pentru supravieţuire? Din cauza pandemiei omenirea şi-a re-evaluat concepţiile despre solidaritate?
România nu trebuie să se uite doar la ultimul an. Pentru a vedea cum stă cu adevărat România, mai ales în luna decembrie, trebuie să se uite în urmă, la cei 31 de ani trecuţi de la schimbarea de regim. Dar vom învăţa ceva? Populaţia poate învăţa, mai puţin clasa politică.
Autor: Dumitru Păcuraru
Sursa: Informaţia zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu