Ziua Culturii Naționale, sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15 ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleșitoare molimă. Așa este, dar mai sunt și alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii. Ziua Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă.
Un motiv al unei asemenea atitudini este legarea
sărbătorii acesteia de momentul nașterii lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un
scriitor venit pe lume în 1850 în viața noastră? Și, pe deasupra, un scriitor
„naționalist”, „autohtonist”, „conservator”, prețuitor al Moldovei, al României
și al lui Ștefan cel Mare! Cam așa este catalogat poetul în anumite cercuri,
mai ales online, dar nu numai. Pe vremuri, un student al meu american îmi spunea
că pentru el Războiul de Secesiune se petrecuse în Evul Mediu. Cu alte cuvinte,
jumătatea secolului al XIX-lea era, în mintea lui, la fel de întunecată, de
barbară și de inutilă ca Evul Mediu. M-am mirat teribil atunci, considerând
afirmația drept o excepție regretabilă, dar azi nu mă mai mir așa de tare și nu
mai pot să spun că o asemenea atitudine este o excepție. De când am văzut
romane celebre propuse spre interzicere, pentru că vorbesc despre sclavie sau
muzica Beethoven condamnată ca fiind prea „albă”, prea „elitistă” și chiar
„discriminatorie”, nu mă mai mir de nimic. Mă întristez doar.
Alt „păcat” al zilei de 15 ianuarie – când, totuși,
a venit pe lume expresia cea mai profundă și deplină a spiritului românesc –
este chiar celebrarea culturii. Pentru unii, cuvântul cultură provoacă reacții
bizare, similare celei exteriorizate cândva de un lider interbelic de tristă
amintire. Ce să mai facem azi cu această noțiune și cu al său conținut cândva
sfânt, din moment ce, de o vreme, urcă tot mai mult și mai sus pe scara socială
inculții, semidocții, grobienii, tupeiștii, șarlatanii, aroganții, delatorii,
noii îmbogățiți, sfidătorii bunului simț? Ce mai obținem azi prin cultură?
Cultura a rămas un fel de apanaj al învățaților naivi, al pasionaților de valori
consacrate, atât de contestate astăzi. Cine vorbește acum de valorile și de
virtuțile tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus
societatea pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd
sau naționalist.
În fine, sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde
în numele ei un cuvânt „odios”, anume adjectivul „națională”. Cultura
românească este (sau era, până nu demult) națională, deoarece este produsul
sevei spirituale a acestui popor român, coagulat la un moment dat într-o formă
de unitate superioară numită națiune. Azi, națiunea este aproape prohibită de
unii, acuzată de cele mai mari rele din istorie, diabolizată chiar, ca și cum
adepții ei – mari spirite ale umanității dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea
– ar fi plănuit să ducă lumea spre pieire. Așa că aceia care celebrează
națiunile ca forțe coagulatoare de valori perene sunt aproape puși la zid,
stigmatizați drept nostalgici ai dominației forțelor anacronice, disprețuiți,
excluși din societatea aleasă. Este adevărat că nu toți. Cei care proslăvesc
națiunile mari și puternice, dominatoare ale lumii, sunt cruțați, fiindcă noii
ideologi vor „egalitate, dar nu pentru căței”, vorba unui clasic al literaturii
române (Grigore Alexandrescu), azi aproape uitat.
Eminescu, națiunea și cultura, contestate vehement
de aceia care nu înțeleg nimic din devenirea universală, ne-au dat nouă,
românilor, rațiunea de a fi în Epoca Modernă și ne-au dat și încrederea de a
pregăti viitorul. Goethe, națiunea și cultura națională germană au creat
unitatea germană, prelungită până azi, când, după căderea zidului Berlinului –
o rușine a globalismului de formă comunistă – Germania s-a reunificat. Unirea
Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut în numele limbii, al tradițiilor,
originii, istoriei, pământului, toate comune și dătătoare de energii naționale.
Chopin, națiunea, cultura națională, biserica catolică le-au dat polonezilor
energia de a se coagula într-un șuvoi, de a-și reinventa țara la 1918 (după
circa 150 de ani de la frângerea și apoi dispariția Poloniei de pe harta
Europei) și de a porni rezistența din anii 1980, în frunte cu sindicatul
„Solidaritatea”. George Washington, ceilalți „părinți ai patriei” sau
„părinți-fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile libertății și al democrației
susținute de ei, dar și Mark Twain sau William Faulkner le-au conferit
americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri decât prin geografie,
adică prin spirit. Spiritul acesta constructiv, oriunde și oricând, s-a făurit
prin cultură și prin culturi, iar culturile acestea au fost și sunt încă
naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la Londra sau la București.
Prin urmare, Eminescu, națiunea și cultura – ca
valori ale identității românilor – ne-au construit destinul nostru de ființă
colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar
și glorios, nu a fost un marș continuu ascendent, dar a fost calea noastră de
înaintare prin istorie, cale pe care am ținut-o deschisă și funcțională până
astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creației spirituale
românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu romanii, și cu Decebal, și cu
Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista și
trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această
Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai
ales el, părintele Moldovei) și Mihai Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și
Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt
mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească” (cum avea să spună mai
apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele
omenești, inclusiv cu defecte și păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale
s-a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor.
Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe Eminescu și care ar da un decret ca
poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre și din postura de poet
național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înșiși ar fi produs o
creație culturală comparabilă cu a „băietului” cutrierător de păduri
nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum „musca la arat”,
surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, și el uitat demult.
Națiunile au fost peste tot în lume – începând cu
Europa – factori coagulatori de popoare. Națiunea română nu a fost „inventată”
de intelectuali (cum ne învață unii „analiști” contemporani), pentru ca românii
să-și poată manifesta „spiritul lor de turmă”. Alte popoare, cu mult înaintea
românilor, s-au ridicat la această formă de unitate superioară, au proslăvit-o,
au idealizat-o și au comis războaie (crime) în numele ei. Numai că războaie a
purtat omenirea aceasta păcătoasă și în numele iubirii (Războiul Troian), al
familiei (Războiul celor Două Roze), al credinței (războaiele religioase din
Germania, Franța sau Războiul de Treizeci de Ani), al libertății (războaiele
napoleoniene), al democrației, al adevărului, al dreptății etc. Oare se cuvine
– conform acestei logici strâmbe – să veștejim dragostea, familia, religia
(confesiunea), libertatea, democrația, adevărul, dreptatea? Națiunile, ca
realități organice și nu exclusiv politice (cum le consideră unii
„specialiști”), nu s-au născut prin decrete ale regilor, președinților de state
sau parlamentelor, chiar dacă elitele au lucrat intens la coagularea lor. În
consecință, oricât am urî – unii dintre noi – aceste grupuri umane, ele nu pot
fi desființate prin decizii politice. Națiunile sunt deasupra urii, ele se
situează în sfera iubirii sincere și dezinteresate. Dacă, însă, această iubire
ajunge să fie asociată cu xenofobia (ura față de străini, față de alte națiuni)
și șovinismul (ridicarea unor națiuni la rangul de comunități alese, superioare
și dominatoare), atunci ea încetează să fie iubire și trebuie eradicată,
blamată, condamnată. Iubirea sinceră de națiune, adică de semenii tăi care
vorbesc din naștere aceeași limbă, care simt aidoma ție doina și dorul, care
tresaltă la numele strămoșilor și al voievozilor „dătători de legi și datini”,
care vor să construiască pe mai departe edificiul național, care prețuiesc
patria etc., nu are cum să dăuneze cuiva, dimpotrivă. Această iubire,
nerisipită și neirosită, ne ține pe noi pe toți.
Iar cultura în ansamblul ei – aidoma muncii, rațiunii,
educației, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni. Cultura
națională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români. Ce poate să fie
rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se
proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăși
glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleași lucruri pentru țara și
poporul lui? Vor fi românii inapți de cultură, vor fi fiind un neam „inferior”
(cum au decretat demult și cum insinuează încă unii), vor fi fost un popor
„fără istorie”, în bătaia vânturilor sorții? Nici poveste! Nu avem nevoie decât
de un pic de spirit iscoditor, de anumite instrumente ale cunoașterii și de un
simț al dreptății („fără ură și părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne
convingem că românii nu au fost așa. Cultura este tezaurul de viață al unui
popor, iar românii, ca toate popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne
rușinăm de el, din moment ce în el este cuprinsă esența noastră națională. De
ziua culturii, s-ar cuveni să vorbim și de specificul național românesc în
cultură, dar, încă demult, a fost exilată și această noțiune. Ea nu mai este
deloc la modă, deși continuă să rămână o realitate. Toți marii creatori,
înainte de a fi universali, au fost naționali. Nu am înțelege mai nimic din
Dante dacă nu am cunoaște Italia anilor 1300. Shakespeare ar deveni greu
inteligibil fără pătrunderea de către cititor a societății engleze dintre 1300
și 1600. Don Quijote ar fi complet superfluu fără perceperea idealurilor cavalerești
medievale decăzute, într-o Spanie căutătoare de glorie deșartă. Același lucru
se întâmplă și cu Goethe, cu Pușkin, cu Petőfi ori cu Victor Hugo.
Universalitatea – valorile general umane – nu se pot exprima decât prin
specificul locului, care este în multe cazuri specificul național. Orice
scriitor se exprimă într-o limbă (chiar dacă pentru câțiva e vorba despre o
limbă de împrumut), emană o educație din anii copilăriei și adolescenței, are
prejudecăți chiar și atunci când sfidează prejudecățile, se raportează la
anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale națiunii sale. Dacă toate aceste
realități locale, transpuse în creații spirituale, ajung la sufletele
cititorilor dincolo de spații și de timpuri, atunci ele se universalizează, se
globalizează. Astfel că a ne imagina cultura lumii fără culturile naționale
este o utopie.
De aceea, este bine ca noi locului să ne ținem
(vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm cumpătul. La această mare sărbătoare,
este de așteptat să prețuim, la modul echilibrat și cuviincios, deopotrivă
cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu. Prețuirea sentimentală nu mai este,
însă, suficientă. Cultura, în lumea aceasta dinamică, agitată și ciudată – în
care se doboară statui și se interzic cărți – nu se mai face de la sine.
Cultura are nevoie de sprijin din partea autorităților. Din produsele culturale
nu trebuie estimat și așteptat câștig bănesc mare și planificat. Cultura
autentică aduce câștiguri care nu se pot măsura în bani sau în bunuri palpabile
de consum material.
În centrul culturii noastre scrise se află limba. Să
preamărim limba română așa cum au făcut-o Eminescu, dar și cronicarii
moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu și mulți
alții și să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul
Comăneștenilor: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici
nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața noastră ca popor. Nici iubirea
de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de o veghe asupra limbii, pentru
a o feri de poluare.
În privința națiunii române și a patriei române, ne
putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga (de la a cărui naștere vor fi
peste câteva luni 150 de ani): „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici
o deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii,
tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și
Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la
Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit
pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru
dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”.
Același mare istoric adaugă lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un
sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea
însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. Pentru Iorga, România
era și limba română, dar și pământul acesta frământat, format din țări
românești unite. România și, implicit, națiunea au nevoie de protecție
cotidiană, de cale deschisă spre viitor.
În fine, Eminescu se bucură de foarte multe
referințe, dar vocea lui Călinescu rămâne de neegalat: „Astfel se stinse în al
optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul
îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer
în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice
în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Deocamdată, cartea
românească și lectura în românește, ca și Eminescu, tronează, ne descântă și ne
încântă sub orice formă, definindu-ne esența de „trestii gânditoare” (cum scria
Blaise Pascal).
Celebrând cultura națională ne întoarcem mereu la
Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii întruchipate de el, la virtuți, la
valori și la încredere. Eminescu se apără singur prin creația sa și astfel
protejează și cultura națională. Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile
consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în față, ochi în ochi și suflet
către suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne
bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de
științele fundamentale, de medicină, adică de toată creația spiritului
românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu. Să ne bucurăm – fără
ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca
români și că participăm la concertul internațional, adică la dialogul dintre
națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe care au
exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare
poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
Autor:
Ioan Aurel Pop
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu