Recenzie de carte - DANIELA VÎLCEANU - STIGNIȚA

 

Daniela VÎLCEANU:

… prieten drag, pentru întâia oară în viața mea am băut cafea cu lacrimi de fericire! Tu mi le-ai dăruit! Simt multe, multe și nedefinite! Sunt fericită!!!Dimineața aceasta m-ai făcut fericită și pentru asta: Mă înclin!

Mă străduiesc scriu ce simt, dar nu reușesc. Nu, m-ai pus în imposibilitatea de a nu avea la îndemână cuvinte care să exprime starea prezentă! Și mulțumirile ar fi prea mici! Cuvintele le poate spune oricine, dar trăirile, trăirile se nasc în suflet și sunt bogății personale! Mulțumesc onorată; Mulțumesc reverent pentru acest cadou extraordinar și pentru timpul dăruit în care mi-ai citit sufletul și asta pentru că o carte este un copil al sufletului! Scot pălăria imaginară, îmi pun mâna dreaptă peste inima care de atâta bucurie simt că vrea să evadeze din coșul pieptului și mă înclin în fața omului de mare omenie, omul de litere, de cultură, etnograful, criticul și prietenul Vasile Bele! Doamne ajută de sănătate ție și familiei tale, prieten drag! Revărsări dumnezeiești de bucurii și împliniri asupra casei tale! Așa să-ți ajute Dumnezeu!

Vasile BELE:

… îți mulțumesc pentru vorbele cu supra măsură dăruite. Un lucru este clar... prea mi-a plăcut. Ești o minune și mă bucur că mi-ai dăruit acest volum. Crede-mă și pe mine m-au trădat ochii. Te rog să ai deplină încredere în tine... să scrii pentru că îți este o comoară de neprețuit acest TALANT... ai talent și har... te FELICIT! Detalii... amănunte… frumusețe... dor și bucurie. ... sunt plin de forță datorită ție... povestirile... lada de zestre a satului.... eu aș avea curaj DUPĂ SCRISUL TĂU să încep o monografie a acestor locuri binecuvântate... Deci... Crede-mă nu sunt doar povestioare... sunt eseuri... superbe... pe total este o frumoasă monografie pe care satul românesc o merită... CU ATÂT MAI MULT STIGNIȚA de-acum dragă si mie... zi minunată.

 

Daniela VÎLCEANU:

Prieten drag, acum am văzut că această postare are 18 ore de când viețuiește! Eu recunosc că nu intru pe fiecare pagină să îmi salut prietenii…  știi și tu, timpul, și pe deasupra sesiune, groazniC… Brrrr! Dar de ce nu m-a notificat Facebookul pentru etichetare? La etichetări răspund mai devreme sau mai târziu indiferent de situație! Îmi cer mii și milioane de scuze că nu am văzut postarea până acum și încerc să depășesc aceste regrete pentru a mă bucura de fericirea primită!

Mea culpa, maxima culpa....Mă înclin reverent!

 

 

DANIELA VÎLCEANU

STIGNIȚA. POVEȘTI CU ȘI DESPRE PĂRINȚI

(semnal editorial, autor VASILE BELE)

 

,,Eu, simt că vine primăvara,

În satul cel îndepărtat,

Știu că-nflorește tămâioara,

Pe luncă, dar eu am plecat.

 

Mă cheamă pădurea-nflorită

Cu brebenei și tămâioare

Și mama mă așteaptă-n prag,

Cu zâmbet blând și cuvânt drag,

 

Cu palma streașină la frunte,

Să-mi spună vorbe nevorbite.

Se jeluie un câine-n curte

Și urlă lung, a dor, la lună

 

Și casa cu olane sparte,

Se confesează la fântână:

《- Mai știi, tu, cum eram odată?

Cum să nu știu, casă surată!

 

Aveai fetițele surori,

În camere îți puneau flori;

Veneau la mine după apă,

Pe potecioara de la poartă.

 

Acum s-au dus, s-au 'străinat,

Al cui mai e bătrânul sat?

Al cui mai e? Al nimănui!

E doar în grija Domnului!》", pag. 92,

cap. STIGNIȚA - POEZIA SUFLETULUI MEU, din volumul STIGNIȚA. POVEȘTI CU ȘI DESPRE PĂRINȚI, apărut la Editura Dandes Press, 2019, pag. 154, Drobeta-Turnu Severin, ISBN 978-606-8675-89-3, autoare, buna mea prietenă Daniela VÎLCEANU, volum primit ,,cu dedicație și iscălitură", în Tabăra literară de la Sinaia, 2019, cu o prefață de prof. ing. Simina Silvia Șcladan.

,,Bătrâne sat, părinte drag,

Copilul tău înstrăinat,

Se-ntoarce azi din depărtare,

Căci dorul de tine e mare.

 

Scoate-l pe tata să m-aștepte,

Se-ntoarce una dintre fete,

Să îl găsesc pe-al meu părinte,

Cu mâna streașină la frunte.

 

Pe mama mea icoană sfântă,

Așeaz-o-n prag că vin smerită,

Să-ngenunchez în fața lor,

Că tare doare când mi-e dor.

 

Întinde-mi potecile-n cale,

Să mă mângâie pe picioare,

Să urc cântând la vie-n deal,

Să mut priponul de la cal", pag. 94, poezia RUGĂMINȚI,

ce-și are veșnicia în rădăcina dorului de casă, de uliță, de părinți, de ,,grădina ce-a săpat-o mama". Oare cât de tare doare dorul? Eu mă întreb uneori. Ba chiar acum încerc să înțeleg această durere a dorului, ștergându-mi lacrima rebelă ce mi-a umplut, involuntar, privirea.

Am dus dorul satului... l-am dus și l-am adus, cu gândul de a-l lăsa la poartă. Nu am reușit niciodată. S-a ținut mereu de mine. Și încă se mai ține atunci când plec din el. Aici, în sat, toate au o rânduială și un rost. Fiecare lucru... chiar și pietrele de pe marginea prăfuitului drum.

Satul, acum a îmbătrânit. Abia acum... în anii de tinerețe a părinților sau a bunicilor, era și el tânăr. Oare au îmbătrânit împreună? Împreună cu bunicii? Nu cred! Împreună cu părinții? Poate da... Din când în când, câte o ,,casă a nimănui", cu lanț la poartă, foarte rar o vezi deschisă.

Au plecat bunicii, au plecat copiii sau nepoții, au plecat părinții! A plecat și câinele în lumea lui, sătul de foame și de așteptare...

,,În taină, șoptit, mă cheamă fântâna,

Cumpăna bătrână pare a fi mâna,

Găleata uscată, plânge și se vaită,

Nimeni nu mai trece, să-i mai bea din apă;

 

Nimeni nu-i mai zice, nu a mai aflat,

Ce mai face lumea de-acolo din sat.

Eu sunt călătorul de pe-un drum pribeag,

Ce s-a rupt cândva de pământul drag;

 

Călătorul, care, poartă-n suflet dor,

De ce-a fost odată și nu-i e ușor;

Călătorul nostru fost copil din sat,

Acum e departe și e-nstrăinat", pag. 98,

poezia CHEMAREA PĂMÂNTULUI.

De ce am impresia că nu pe toată lumea doare acest dor al satului? Chiar am mai întâlnit, e adevărat, mai răruț, și oameni pentru care satul nu mai înseamnă nimic! Din păcate... oameni care au fugit de tot ce înseamnă lumea satului.

Au fugit de frumusețea fără de margini a satului. Au fugit, și nu au privit niciodată înapoi, spre cărările prăfuite și bătătorite de pașii părinților, bunicilor, fraților, prietenilor, rudelor... Și-au dorit o altă lume. Daniela Vîlceanu, nu face parte din această categorie. Ea, va fugi înspre sat, privindu-i frumusețile, mărturisindu-le - colinele, dealurile, pădurile, izvoarele, iarba, lătratul câinelui, cântatul greierilor, lanul de grâu, vița de vie tăiată și pregătită pentru a da rod...

,,La deal, în sat, un bătrân taie lemne,

Lemnul se-mpotrivește, securea prinde-a geme.

Își suflă-n mâini, degetele-ncep să-l doară,

Nimic nu-l sperie, de-o viață stă la țară.

 

Micuță este casa, curată și-ncălzită,

Pe preșul cel de zdrențe se roag-o bătrânică,

Își face cruce, se pleacă pe icoană

Și îi șoptește-n taină amarul ei de mamă", pag. 99, O ULTIMĂ DORINȚĂ.

            Citesc... mă opresc! Recitesc! Pornesc spre următoarea strofă! Fiecare vers are o încărcătură deosebită. Versurile adunate în strofe, te pătrund prin tăria și profunzimea mesajului transmis. În rest, o simplitate deosebită, aparte așa cum este satul. Mereu simplu, dar întotdeauna primitor. Chiar și în zi de lucru, poartă haină de sărbătoare.

Parcă o văd pe Daniela Vîlceanu înflorind alături de bogăția florilor din câmp. Marcată de frumusețile naturale din sat nu se poate rupe de aici. Aici îi este seva. Rădăcina. Neamul. Moșii și strămoșii. Aceste poezii au doar forma ei... în rest, aș vorbi despre un volum monografic (fie și în versuri!)... în toată splendoarea lui.

,,Furat de emoția transmisă", m-am cam luat cu vorba, dar aș vrea să revin la partea de prezentare a volumului, pentru că sunt de reținut/notat niște lucruri extrem de interesante și sensibile.

Volum beneficiază de PREFAȚĂ - FEMEIA CU SUFLET DE COPIL!, pag. 5-10, semnată de prof. ing. Simina Silvia ȘCLADAN, din care voi selecta câteva amănunte:

,,Deschizând volumul de proză scurtă și poezii 《Povești cu și despre părinți》, curiozitatea cititorului va descoperi frumusețea satului STIGNIȚA, un sat în comuna POROINA MARE, din județul MEHEDINȚI, Oltenia, România. 《Legenda spune că numele satului vine de la un anume haiduc Stângă, care ar fi haiducit pe aceste locuri prin păduri, venind din părțile Botoșanilor》. Scrise la vârsta maturității, povestirile și poeziile din acest volum ne fascinează pentru că autoarea reușește să intre în rezonanță cu timpul trecut și să ne facă să trăim alături de ea anii fericiți ai copilăriei în frumosul ținut al Olteniei", pag. 5.

Volumul este alcătuit din două părți/capitole esențiale.

Partea/capitolul întâi cuprinde proză scurtă - povești, povestioare, eseuri le-aș zice despre sat, părinți, credință și spiritualitate, cuprinde lumea satului de odinioară, lumea copilăriei... cu toate cele care deja, azi, sunt amintire.

Tare frumoase povești. Cu tâlc și cu multă emoție. Rămân mirat. Eu, sincer, o știam pe Daniela Vîlceanu, poetă. Și o poetă pentru care am o stimă și un respect profund. Abia acuma îmi dau seama cât am greșit. Bine că mi-am recuperat greșelile.

Acum pot spune că alături de Omul Daniela VÎLCEANU, poeta Daniela VÎLCEANU, am cunoscut si prozatorul sau eseistul Daniela Vîlceanu. E o mare bucurie. O cinste și onoare să pot spune acestea. O fac cu mare bucurie. Te felicit pentru curajul și toată munca depusă în folosul literaturii. Și al comunității din care îți ,,alimentezi" rădăcina. Cu adevărat ai un dar și un har divin, întocmai precum recunoști în prima povestioară - DĂRUIRE DIVINĂ, pag. 13-14.

,,Locuri dragi, cu oameni dragi. Locuri care mă răsfață și mă cheamă să fiu din nou copil, locuri de unde dragostea izvorăște din fiecare por al pământului, iar cerul își trimite vântul să-mi mângâie părul, soarele să-mi sărute fruntea, ploaia să-mi umezească buzele și glasul părinților să-mi binecuvânteze trăirile. Locuri în care regăsesc ce a fost odată. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti... Un colț de lume, o bucățică de cer, o mână de oameni și un pământ sfânt, asta mi-a dăruit Dumnezeu atunci când am venit pe lume", pag. 13.

Urmează cărarea dorului sau povestea dorului, foarte frumos concepute și prezentate. Pătrunzătoare și transmisibile de emoții peste puterea vorbelor mele: DOR DE HAINE DE COPIL (pag. 15-16) și DOR DE STIGNIȚA COPILĂRIEI MELE, pag. 17-19.

,,Mă strânge un dor. Mă strânge de psrcă aș fi îmbrăcat o haină mică pe care am purtat-o pe vremea când eram copilă. Dorul ăsta mă strigă pe nume și are glasul bătrânilor satului meu", pag. 15.

Iată durerea unuia care-și iubește până la sacrificiu satul, azi, redându-i frumusețea. Niciun amănunt uitat. Fiecare lucru așezat în/la locul său. Un om cu frică de Dumnezeu. Un om care a călcat și trecut treptele bisericii din satul natal. Clopotul vestitor al începutului de zi. Mijlocul și amurgul fiecărei zi. Dar și rău vestitor, cu bătaie de jale.

,,Atunci când mi-am părăsit satul, am privit peste umăr, i-am respirat suflarea și i-am cerut să mă primească înapoi ori de câte ori mă încearcă dorul de pământul lui, de câte ori mă încearcă setea de apele știubeielor, de câte ori simt că mă arde arșița orașului", pag. 16.

Cum ai putea să uiți lumea din sat - oameni, locuri, fapte, o istorie scrisă și alta nescrisă, dar trăită. Una care odată cu Marea Plecare își șterge din paginile ei tot mai mult și mai multe lucruri care nu se vor mai întoarce niciodată. Niciodată... cât de frumos ar fi dacă ar mai fi azi, mama Florica (o vecină), cea care ,,ne aducea pere cu poala în luna lui august!".

Lumea satului cu oamenii ei - Mărioara, Măria, Alecu, Florica, Nastasia, Gica, Lisandru, la care autoarea le spune, azi, alintându-i ,,mama" sau ,,tata". Azi ,,nici fântâna nu mai are viață". Pământul este sterp. Nelucrat. Pustiu ce doare. Tristețe care apasă. Nici nunți nu mai sunt. Țineau de joi până marți. Nici poteci nu mai sunt. Totul este părăsit. Totul este durere. Doar salcia, îmbătrânită și ea, a mai rămas. Cu umbra ei cu tot... au mai rămas amintirile. Și dorul...

Mai este povestea unui TEI, de fapt IN TEI - ELXIRUL PĂMÂNTULUI MEU. Teiul imaginar care încă-și păstrează minunata poveste. ,,Multă pustietate și multă liniște a luat locul sărbătorii de altădată", pag. 22, în ,,CÂT MAI SUNTEȚI, CÂT MAI SUNT!". Prea multă jale. Prea multă durere. Drumuri pustii. Case goale, părăsite, triste. Porți închise. Bătrâni care, cu gândul la cei din neam, privesc ,,a lung de drum", cu mâna streașină la ochi... poate azi! Dacă nu azi, poate-poate mâine...

AGONIA, (pag. 24-25), DEALURILE MELE BOLNAVE DE SINGURĂTATE, pag. 26-27, ENCICLOPEDIA VERDE, pag. 28, sau STOP CADRU, pag. 29-30, ne dezvăluie bucurie și tristețe, locuri uitate de timp, timp fără loc, timp și anotimp, oameni simpli, dealuri amuțite, liniște ce apasă și taie. Din toate acestea au rămas doar câteva POVEȘTI LA GURA SOBEI, TATA 1 și TATA 2, cel care o tot ,,necăjea" că a fost schimbată în spital.

MAMA - RĂBDAREA CEL MAI BUN PEDAGOG, cât s-a chinuit să își învețe fata la cusut - lucruri femeiești. N-a prea avut îndemână. Din cauza emoțiilor. POVESTE DESPRE MAGIA CRĂCIUNULUI le întrece pe toate. ,,Trebuia să meargă să jerască în cenușa din vatră și să îngâne un descântec pe care ea nu l-a știut niciodată de la cap la coadă", pag. 38, dar înainte de toate trebuia să jerască în casa lor, pentru a îndeplini ritualul îndătinat.

PRIMENIREA AMINTIRILOR, o ,,rătăcesc prin timp", dar nu uită sperietura dintr-o primăvară când faceau curat pe lângă casă. Au pus un spray în foc. Erau PERIPEȚII PRIMĂVĂRATICE. A explodat. Au spart și câteva geamuri de la casă. Apoi, frica de ce va urma. Și a urmat. Așa se întâmplă cu o mamă neiertătoare.

Nici CÂNTEC PENTRU MÂNUIREA CONDEIULUI, nu este uitat. Condeiul era de fapt... o sapă. Cu o coadă lungă, în care atârnă traista cu mâncare atunci când plecau la săpat loturile. Uneori cântau. ,,Cântam de răsuna câmpul și nu ne păsa că nu aveam pic de voce și mai aveam și o grămadă de ascultători", pag. 47.

,,Să nu stricați niciodată cuiburile păsărilor! Cuiburile sunt casele lor și rămase fără casă, durerea din sufletul lor se transformă în blestem", pag. 48 - BLESTEMUL RÂNDUNICII. A spart un cuib. Blestemul se vede și azi. O cicatrice.

Dacă ai o MOȘTENIRE CU VALOARE SENTIMENTALĂ, nu o lăsa la îndemâna copiilor. Aveau în casă o astfel de moștenire - o farfurie ,,de la Baba", iar ea o avea de la boieru' Bădulescu. Au spart-o, tocând frunze de floarea soarelui. Și poveștile din sat se continuă pentru neuitare. Fiecare cu rostul ei.

Am să vă pe las dumneavoastră să vă străpungeți curiozitatea iscată. Eu, le-am savurat dintr-o clipită. Ba cea cu urzitul... ba cea cu Lavinia... ba cea cu fântâna de la Ghețău... toate azi sunt amintiri descrise și scrise pentru istoria locului.

Avem o incursiune în toponimia locului, în tradițiile și suprestițiile satului... avem, prin aceste povestiri, o monografie a satului STIGNIȚA. Tradițiile îmbracă mai multe forme - inclusiv cea culinară. Clar că e așa atunci când vorbești despre PÂINE CALDĂ CU CEAPĂ VERDE. Tot tradiție este și cea a războiului de tesut, nelipsit din casă parinților. Dar și obiceiul din ZIUA DE FLORII - scosul pe gard a țesăturilor, cusăturilor ,,lucrătura mânuțelor mamei, de o viață", pag. 79.

 

Finalul poveștilor din sat este o explozie de sentimente. De emoții... este un rămas bun... da! Pentru că pleacă din copilărie. Păreri de rău cu sau fără rost. Viață de ce ne treci tot înainte? Copilul din STIGNIȚA a devenit Om. Nu și-a uitat esența. Nu și-a alungat seva. Dimpotrivă.

Uneori, chiar și iarna, se mai întoarce pentru a îmbrățișa copacul copilăriei sale. Ea, zice, că ,,iarna, copacii nu iubesc”. Poate așa este... dar știm un lucru - odată ce-am îmbrățișat un copac, ne-am umplut de puterea lui, ne-a mai crescut o rădăcina care va odrăsli, din care va crește o creangă, un ram... ce va deveni, în timp, dacă va fi puternic, poate un buștean riguros... le va povesti celor rămași povestea vieții lui, așa cum ne-a povestit-o cu atâta farmec, autoarea. Rămas bun copilărie! Bine te-am găsit maturitate...

,,Am să-mi fac un fluier dim creangă de salcie verde și am să-mi chem amintirile, am să-mi încarc bateriile și am să renasc odată cu tot ce se va întâmpla în jurul meu. Mi-am desprins moliciunea potecilor de pe picioare și am înapoiat-o pământului, i-am mulțumit soarelui pentru companie, i-am șoptit vântului 《bun rămas》, am făcut o plecăciune în fața bătrânului sat pentru primirile pe care mi le face și mi-am cinstit trecutul alături de bătrânețile părinților mei. Asta sunt, pentru că astea îmi sunt rădăcinile și tot ce este în acest petic de pământ m-a format ca OM", pag. 90-91, în ARMATA PENTRU BĂTUT CĂRĂRI.

MULȚUMESC, prietenă dragă, pentru lecția de iubire oferită satului... Ai prezentat-o în cel mai minunat fel... Magistral.

MULȚUMESC, Daniela VÎLCEANU, pentru trimiterea în copilărie și în copilărit... ce este mai frumos și mai frumos de cât să spui că ești copil.

Aș vrea să ajung aici, la tine, în STIGNIȚA ta, fără de care nu poți trăi... să îți văd fântâna lui Ghețău, Teiul și câte altele... poate într-o zi, cine stie? Și îți mai spun ceva... prin toate acestea, copilăria ta nu va avea sfârșit. Vei rămâne un copil înveșnicit în copilărie... Doamne ajută... Cât despre poezii, poate voi reveni. Am adunat atâta putere, atâta bucurie, atâta iubire, că îmi va ajunge pentru o vreme... până atunci rămânem copii cu copii, nu-i așa?

 

Chiuzbaia, 27 ianuarie 2021, (V.B.)