Eminescu este cu noi!

 

De vorbă cu Eminescu

                                                                         

De când cu anii cuvântului,

mă tot frământ, Măria Ta, cum să ajung

la gândul din umbra lumilor tale.

Ani în şir ţi-am privit fruntea înaltă

unde,

parcă taina cerului se împleteşte cu misterul pământului.

 

Am crescut cu versurile tale

adâncite în iubiri dureroase,

am plâns cu plopii fără soţ

şi albastrul din lacuri,

în nopţi cu bolta-nstelată,

dar ştii,

în somn eram mângâiată.

Profană şi zorită mereu de clipe frumoase

nu ţi-am privit abisul nemuririi.

 - Îmi fac azi plecăciune, Măria Ta, să fiu iertată! .

 

Dar acum, unii te vor ştiut bătrân

că veacul trăirii tale în cărţi

a fost de ajuns!

că prea te-ai regăsit pe tine,

în Glossă ai sânge imun,

nu luceferi ne dau nouă lumina,

iar vorbele tale-s în lume străine

celor ce pământul ni-l sapă

şi speranţa  ne-o îngroapă.

 

Eşti atât de tânăr, bătrâne!

tăişul ironiei tale despică răni proaspete,

oglinda vremurilor tale a înviat

şi ne orbeşte,

vânt rece se abate în cugete.

 

De ei,

epigoni ai vremii noastre,

mai bine, ascunde-te-n decenii!

pune-ţi pe frunte flori de tei,

lasă-ţi sufletul pe jumătate înecat

să plutească-ntre ape!

din zări întunecate şi astre,

aşteaptă acolo, cuminte şi însetat,

să vină ziua iluminării noastre,

când dorul de tine va fi pâinea trezirii

iar dragostea din ochii revenirii

va fi vinul dulce iertător de păcate.  

                            ( Elena  Cărăușan)