Ovidiu Maitec și Maramureșul

                                                            de Gheorghe Pârja

Îmi aduc aminte de vremea în care învățam să privesc un tablou, ori să descifrez înțelesul unei sculpturi prin atelierele artiștilor plastici băimăreni. Cele mai multe experiențe le-am petrecut în atelierul lui Mihai Olos, unde spirite alese, altele în devenire, conjugau fericit cuvântul cu lumina, culoarea cu visarea. În vremea la care mă refer, Mihai Olos era un nume cunoscut. Se petrecuse expoziția de la Roma, prima personală cu picturi pe pânză, lemn și sticlă, din anul 1969, iar revista Tribuna de la Cluj a deschis un număr cu o fotografie a lui Mihai, îmbrăcat în gubă și cu un fus în mână, pe post de sceptru. La Mihai Olos în atelier am învățat să privesc arta și apoi, mai târziu, să scriu despre ea. Acolo am auzit și despre sculptorul Ovidiu Maitec. Dar și de ipoteza, susținută de Mihai, că Brâncuși ar fi fost în Maramureș.

Până la urmă a rămas o părere. În studenție, mi-am petrecut multe duminici pe strada Pangratti, din București, unde erau atelierele artiștilor. Acolo l-am întâlnit și pe Ovidiu Maitec, în atelierul sculptorului Alexandru Gheorghiță, gazda mea. Așa că în vara anului 1985, când a avut loc prima ediție a Taberei de sculptură în lemn de la Sighetul Marmației, unde Maitec a fost invitat, l-am privit ca pe un artist cunoscut. La vremea aceea, Tabăra era un eveniment artistic de interes național. La fiecare ediție – știu că au fost vreo cinci – erau invitați zece sculptori. Lemnul era dăruit de primăria sigheteană. Artiștii dormeau și mâncau la Stațiunea de Cercetări Zootehnice.

În curtea spațioasă a numitei instituții, timp de o lună, artiștii realizau lucrările. Apoi, le amplasau în vecinătatea Muzeului în aer liber de pe dealul Dobăieș. Cu câțiva dintre participanți am realizat interviuri. Cum a fost și cel cu Ovidiu Maitec. Într-o seară de vară, am avut norocul să discut cu acest artist de excepție. Mi-a atras atenția modestia și cumpătarea vorbei. Trăda și mesajul artei sale, o meditație metafizică, râvnirea spre esențe, dar și iscodirea luminii din materia amorfă. Mi-a vorbit despre ispitirea Maramureșului, adică a meșterilor anonimi, care, fără să știe, au făcut mari îndrăzneli în gândire. Mi-a vorbit despre fascinația bisericilor din Maramureș. Este punctul de plecare spre înalt, spre Dumnezeu. A făcut o legănată asemănare dintre Maramureș și Aradul natal. Avea alături revista Secolul XX, numărul în care Mircea Eliade publicase un articol despre el.

Am aflat multe întâmplări din devenirea lui artistică. Mi-a evocat episodul din 1971, când Mircea Eliade a fost la expoziția Maitec de la Muzeul Rodin, din Paris. Atunci, marele istoric al religiilor i-a spus: „A, v-am văzut lucrările. I-am spus lui Brâncuși, al cărui material radiază lumină, să încerce să introducă lumina în material. Uite, cred că dumneata te apropii de acest pas important, ca expresie artistică.” Apoi am urcat dealul spre lucrarea sa intitulată Tron. Mi-a spus că el îl dedică lui Horea, dar noi putem să-i spunem Scaun Voievodal. Lucrarea era o mândrie a locului. L-a fascinat și pe inginerul Mircea Chirilă, pe atunci director al întreprinderii Faimar. Dețin și o fotografie. Lucrarea a avut o soartă tristă. Ca toate lucrările din celebra Tabără sigheteană.

După întoarcerea vremii, pământul a fost retrocedat, noii proprietari au rugat autoritățile să ia lucrările. Nimeni nu a fost săritor. Cui îi ardea atunci de artă? Poate se află pe undeva. Nu știu, cert că li s-a pierdut urma. Tot atunci, în timpul schimbului de focuri de la Televiziune, atelierul lui Maitec a ars complet. O tragedie care l-a marcat pe artist. S-au pierdut în incendiu vreo 70 de lucrări din lemn și bronz, biblioteca și arhiva personală. Aici nu i-a sărit nimeni în ajutor. Fiind o personalitate europeană, a fost invitat în Franța de Ministerul Culturii, care i-a comisionat o lucrare de anvergură și i-a pus la dispoziție un atelier. Unde s-a stins din viață în anul 2007.

A fost adus în țară și înmormântat la Cimitirul Bellu. A fost membru plin al Academiei Române. Strălucit urmaș al lui Brâncuși, cum l-a numit Mircea Eliade, sculptura sa propune o sinteză între universul arhaic și sensibilitatea modernă. Operele sale se află în importante muzee din țară și străinătate și în colecții particulare. Am scris acest text și pentru a liniști viitorul. În caz că cineva se va întreba dacă cel mai important urmaș al lui Brâncuși, Ovidiu Maitec, a fost în Maramureș, depun mărturie. Da, Ovidiu Maitec, un mare sculptor român, a fost în Maramureș și a cioplit un Scaun Voievodal. În Marmația, pe dealul Dobăieș.