Sortiți uitării și rătăcirii?

de Gheorghe Pârja

Nu fac parte dintre cei care spun că se pricep la toate! Cred în limitele cunoașterii, în simțul măsurii, având și darul ascultării. Aici cad pe lungimea de undă a celor care spun că omul cât trăiește, învață. Cum am ascultat, sâmbătă, în ajunul Sântămăriei, la Săliștea de Sus, folositoare discursuri în cadrul consacratului Simpozion de cultură. Pregătindu-mă pentru a fi învățător, cum am și devenit, problemele învățământului mi-au rămas aproape de suflet, deși domeniul este supus celor mai felurite experimente. Cică se schimbă lumea și școala trebuie să țină pasul cu această stare de fapt. Mai sunt voci care cred că, în asemenea situații, se aruncă apa cu tot cu prunc din covată. Una dintre ele este cea a istoricului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, dascăl cu multă experiență la catedră.

Într-un articol recent și-a expus părerea despre metodologia-cadru privind mobilitatea personalului didactic de predare din învățământul preuniversitar în anul școlar 2021-2022. A conturat o mare nedumerire. „Istoria românilor,” „Istoria universală” și „Istoria României” nu sunt pomenite deloc în document, nici măcar în paranteză. În schimb, „Istoria și tradițiile minorităților naționale” și „Istoria și tradițiile minorității maghiare” sunt la loc de cinste. După cum se vede, se poartă o grijă sporită față de minorități, ceea ce este foarte bine și foarte necesar, dar excludem ori ignorăm majoritatea? Nedumerirea sporește și intrigă când aflăm că este permis ca orele de istorie și cele de geografie să se poată predea, în aceeași normă didactică, de către un singur profesor. Acesta putând să susțină examenul la prima disciplină dintre cele două, disciplina cu ponderea cea mai mare în cadrul normei, din punct de vedere al orelor.

Circulă știri, și se văd proiecte, din care reiese că istoria și geografia ar urma să nu mai fie, la anumite nivele de studiu, ca materii de sine stătătoare, că orele lor ar trebui drastic reduse, sau chiar suprimate. Că nu ar mai fi nevoie de asemenea cunoștințe, demodate și inutile. Nu este greu de constatat că nu peste multă vreme, dacă se merge pe această păguboasă viziune, românii vor fi sortiți uitării, dacă nu mai învață istorie, și rătăcirii, dacă nu au repere geografice. Se va desluși geografia din călătorii empirice? În proiectele-cadru date spre dezbatere nu apare nicăieri scris istoria românilor, ca și cum neamul nostru ar fi ciumat. Istoricul ne spune că alte istorii, peste tot în lume, sunt ale unui popor, ale unei țări, ale unui continent, ale unei minorități, dar a noastră, la noi acasă, nu este nicăieri.

Se vede că propunătorii acestor proiecte sunt foarte sătui de lumea aceasta dispusă în spațiu și timp. În mintea lor, greu de înțeles, au ceva cu Grecia antică, cu Leonardo da Vinci, cu Decebal, ori Ștefan cel Mare, cu Voroneț, sau cu bisericile maramureșene. Geografia este suficient să fie văzută, nu cunoscută, iar istoria uitată. Nu exagerez! Mă întreb, alături de istoric, ce vini vor fi având asemenea forme de cunoaștere consacrate, precum istoria, vechi de când lumea? Așa cred ei, autorii documentului-cadru, că vor revoluționa școala românească? Cine poate să ne spună de ce, în numele democrației, se iau măsuri referitoare la școala românească bazate nu pe necesitățile reale, validate de specialiști, de oameni ai domeniului, ci pe opinii răzlețe, fără viziune pentru românii viitorului?

Vedem zilnic, prin mijloacele de difuzare în masă, tot felul de propuneri trăsnite care ar rezolva criza școlii românești. Se pledează cu vehemență pentru învățarea la școală a unor materii precum educația sexuală, circulația pe drumurile publice, educația igienică și financiar-bancară, protecția mediului, nutriție sănătoasă etc. Bune și astea, dar cu măsură și nu înaintea istoriei și geografiei. Se vede limpede că la noi se ocolește istoria națională, ne ferim, la nivelul programelor și manualelor, de numele României, blamăm sentimentul național și patriotismul, confundându-le cu naționalismul și xenofobia, ori șovinismul. Ceea ce este de condamnat. Că numai cunoașterea istoriei neamului nostru ne ajută să înțelegem istoria altor popoare. Istoria înseamnă cultură generală și te ajută să prețuiești viața. Geografia te ajută să te orientezi în spațiu. Dacă mergem pe această cale, de a elimina din studiu aceste materii, vor gândi alții pentru noi și vom fi purtați de mână să nu rătăcim. Noi vom executa docili ordinele altora.

A spus-o Kant la vremea lui, cu două veacuri în urmă: „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat.” De atunci se zăreau gravele urmări ale ignoranței, care duce la prostirea lumii. Istoricul Ioan-Aurel Pop ne atrage atenția asupra culturii generale din memoria calculatorului, care este utilă doar pe jumătate. Ca să accesăm datele digitale avem nevoie de o pregătire a minții noastre, de o anumită pasiune a cunoașterii. Mă întreb, firesc: de unde vine această atitudine față de istoria națională? Și de geografia națională? Din ignoranță? Dintr-o viziune strâmbă asupra destinului nostru? Sau sunt decidenți fără școală normală? Ori câte puțin din fiecare? Cred că este trist, și periculos, să fim sortiți uitării și rătăcirii. Deși nu cred până la capăt! În multe țări europene istoria este materie de bază, alături de limba maternă și științele exacte. Vorba lui Moromete: „Unde mergem noi, domnule?” Și de ce? Și cum?