MIOARA BACIU, Așezăminte sufletești, Antologie de versuri, Editura Armonii culturale, 2023

 

       TĂCERI ÎMBRĂCATE ÎN CUVINTE

Motto: „ Cărțile intonează muzica pământului în culorile sufletului, sărutând nemurirea secundei,  sunt aripi de soare, pe meandrele timpului...”

Cartea Mioarei Baciu – „ Așezăminte sufletești” e un amalgam de simțiri sufletești așezate în palme lumești. ( idee sugerată de copertă) Astfel mâinile poetei îndreptate spre cer încearcă să facă o legătură a acestuia cu pământul prin sclipiri de stele și de gânduri omenești: „Arșița unui gând

mi-e de ajuns/ s-aprind stele în priviri de lut/ îngemănate/ pe luntrea vremii/ care a uitat/ să-și numere secundele.”

Poeta caută cuvinte potrivite a-i atinge sufletul plin de dor și dăruire pentru frumos, adevăr și credință. Astfel, poezia închinată mamei ne poartă pe aripi de vers spre căldura casei părintești:

„ E ziua ta și-mi ești o primăvară

Ești alfa și omega sufletului meu

Mi-ești leagăn, cel dintâia oară

Sfânt cânt, pe lira lui ORFEU.

Surâzi când viața ne zâmbește

Te întristezi dac-un necaz ne apasă

Te asiguri că nimic nu ne lipsește

Cu dor pribeag ne-aștepți, mereu, acasă...”

( De ziua ta, Mamă )

Nu există ceva mai frumos decât o floare, un om bun și un răsărit de soare.

Cuvinte și imagini vii, mângâietoare găsim și în poezia următoare:

„ Mi-am stropit sufletul/ cu roua aducerilor aminte/ și mi-a zâmbit sfios/ eternitatea clipei.../clepsidra revederii/ am      repornit-o/ în iureșul inimii... M-am urcat în trenul/ ce zboară spre inima ta/ plină de așteptare... și voi coborî/ din trenul Speranței/ în stația Revederii/ atunci când/ vremurile care străbat/ sinuoasele cărări ale vieții/ se vor îndura de noi... ”

( Trenul Speranței, Stația Revederii )         

Nu e uitat nici de Eminescu căruia i se închină un poem:

„Eminescu e iubirea

E Luceafăr țării sfinte

Este însăși nemurirea

Limbii noastre-i e sorginte.”

Însă Eminescu este/ Nepereche-ntre poeți/ Și cât simțim românește/ Ni-i profet între profeți!”

(Dacă n-ar fi Eminescu)

Soarta românului se vede-n oglinda cuvântului:

„Plătim prea des greșelile comise/ De ai pământului mai mari stăpâni,/ Se sparg în cioburi visele promise/ Ni-i veșnic tristă viața de români.

Cârmuitori se trec sau se vor naște/ Contează însă ce rămâne-n urma lor/ Și dacă România noastră va renaște/ Purtând în suflet mândru tricolor!„

( Ni-i tristă soarta, dragi români)

Întrebările existențiale ocupă un loc aparte în poeziile Mioarei Baciu iar scriitoarea dă un răspuns plauzibil acestora:

„Cine sunt eu?/ Mugur ce așteaptă/ să-nflorească speranța/ în copacul iubirii/ pe ramul veșniciei...

Cine suntem noi?/ Căldura luminii/ ce-mbrățișează fiorul întunericului,/ ce-și scaldă frumusețea/ în muzica universului sau, poate, însuși universul/ ce se-așterne/ în straie de sărbătoare/ în leagănul cuvântului...”

(Cine suntem noi)

Corola de minuni a lumii este completă (ată) prin versurile poetei Mioara Baciu:

”Prin raza gândului ce va străbate norii

Cât soarele-mi va fi frate și surată, luna

Voi cerne versuri, rânduri, lumii

Și-mi voi purta pe cerul viselor, cununa.„

(Raze de gând)

Poetă a luminii din suflet, a binelui și al frumosului din natură, Mioara Baciu aduce prin bucuria cuvântului scris un plus  valoric în poezia feminină din perioada postmodernă.

Îi dorim prosperitate, inspirație și să ne mai încânte cu versurile sale.

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, Ulmeni, MM, UZPR