Cine guvernează România?

Țara se află în continuare într-o criză profundă – politică, economică și socială. Desemnarea domnului Tomac pentru funcția de prim-ministru demonstrează, încă o dată, amploarea acestei crize. Mandatat să continue o guvernare pro-occidentală, fără AUR și fără alegeri anticipate, șansele de reușită par minime.

De ce? În actuala configurație parlamentară, niciun guvern nu poate obține sprijinul necesar fără participarea PNL. Consider că decizia PNL de a refuza oferta primită este o greșeală. La fel de gravă este și hotărârea de a lega soarta țării de interesele unui singur individ.

Totuși, aceasta reprezintă o decizie statutară a unui partid parlamentar, de care trebuie ținut cont, indiferent dacă ne place sau nu. La următoarele alegeri, electoratul va evalua și va sancționa sau recompensa această atitudine a liberalilor.

Însă responsabilitatea principală aparține celor care au votat moțiunea de cenzură. În orice democrație matură, o majoritate parlamentară nu dărâmă un guvern doar pentru a constata ulterior că nu este capabilă să construiască altul.

A retrage încrederea unui executiv este un act legitim. A nu avea o soluție pentru ziua de după reprezintă însă un act de iresponsabilitate politică.

Cei care au susținut moțiunea aveau obligația nu doar să critice guvernarea existentă, ci și să prezinte o alternativă credibilă, o majoritate funcțională și -mai ales- un program capabil să ofere stabilitate țării. În lipsa acestora, moțiunea riscă să fie percepută nu ca un demers în interesul României, ci ca o simplă operațiune tactică, motivată de calcule politice și electorale.

În acest context, poziția PSD pare greu de înțeles. Dacă partidul a considerat că guvernul trebuie să plece, atunci are și obligația de a-și asuma construcția unei noi formule de guvernare. Nu poți să inițiezi căderea unui executiv și apoi să refuzi asumarea responsabilității pentru ceea ce urmează. Puterea și responsabilitatea sunt inseparabile.

România nu își poate permite luni întregi de negocieri sterile, blocaje instituționale și conflicte politice. Economia are nevoie de predictibilitate, investitorii au nevoie de stabilitate, iar cetățenii au nevoie de un guvern care să decidă și să acționeze.

În final, toate partidele vor răspunde în fața electoratului pentru deciziile pe care le iau astăzi. Însă până la următoarele alegeri există o întrebare la care clasa politică trebuie să răspundă acum, nu peste câțiva ani: Cine guvernează România?

Pentru că: PNL refuză. PSD ezită. USR negociază. AUR așteaptă. Iar România agonizează încet.

Sau poate că am aflat, într-un final, care este adevărata reformă:
Conducerea de către o coaliție formată din nehotărâre, incompetență, calcule electorale și speranța că nota de plată va fi achitată de altcineva.

Adică, de structuri mafiote extrem de bine organizate: totul pentru noi, (aproape) nimic pentru alții! 

(Viorel Cataramă)