Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinților) Matei, 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30
„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va
mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el
înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine
înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este
în Ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu
este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este
vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și
Ți-am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă
că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea
pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele
douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau
surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarini, pentru numele
Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi
pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.
Acesta este sensul pentru care Evanghelia acestei
duminici are în centru dragostea cea mai pură și statornică a oamenilor, care
este dragostea dintre părinți și copii. A fi mamă, a fi tată nu are sinonim pe
pământ. Și nici capăt sau sfârșit, deși există crize, căderi, momente mai
grele, pe lângă altele, extraordinar de frumoase, noi rămânem părinți dincolo
de orice, dincolo și de moarte. Dincolo de decizii discutabile, cu efecte
pentru totdeauna, noi vom fi mereu definiți de această relație. Energia acestor
iubiri paternale și a acestor atașamente nu are grad de comparație. Și totuși…,
în Evanghelie ni se cere mai mult. Realitatea din orice epocă, inclusiv aceasta,
ne arată că suntem departe de ideal. Avem un ideal de familie, nici nu am putea
funcționa fără sau să renunțăm la el, dar suntem departe de a pune în concret
acest ideal. Înaintea acestui ideal apare mereu o piedică în relațiile noastre.
Haideți să o numim sabie: sabia egoismului sau a detașării, sabia tăcerii sau a
înșelării, sabia dreptății, a neiertării și a neiubirii. Dar Evanghelia vine cu
o altă sabie, sabia Cuvântului (Efeseni 6, 17), o sabie nevăzută a lui Dumnezeu
în viața omului, care poate tăia direct aceste atașamente bolnave ce judecă
iubirea și care, dincolo de decizii bune sau rele, dincolo de contexte și de
argumente, ne aduce mereu aminte că ceea ce ne face viața grea nu este decât
credința noastră că stăm doar la umbra idealului pe care credem că nu putem să
îl atingem. Această sabie a credinței, sabie cu două tăișuri (simbol al celor
două părți ale relației, și părinții și copiii trebuie să se supună tăierii,
renunțărilor și transfigurărilor de har), pe care o aduce Mântuitorul în relațiile
dintre oameni, pe atât de tăioasă, pe atât de invizibilă, dar atât de reală, nu
face altceva decât să ne elibereze de acest blocaj, că nu putem ajunge la
ideal, și să ne pună în lucrarea transfiguratoare a harului, singurul care ne
poate fixa în ideal cu statornicia celui mai sigur real.
Când pui Cuvântul pe primul loc în viața ta, acest
Cuvânt-Sabie va aduce în relațiile din familiile noastre nu doar înfrângerea
unor proiecții personale, ci și idealul uman transformat în Cuvânt Întrupat.
Nu mai căutăm iubirea sau oamenii pe care îi iubim, ci pe toți și pe toate în
Domnul. Nu doar iubim, ci iubim în Domnul, asumându-ne Crucea relațiilor și
urmându-L pe El, adică punându-L pe El în centrul tuturor relațiilor noastre,
inclusiv în cele mai intime, inclusiv între noi și părinți. Există două moduri
de viață, cel evanghelic, al iubirii la superlativ („[…] că mult a iubit” –
Luca 7, 47) și unul care implică umbra normalului și a supraviețuirii. Ceea ce
am observat din practica pastorală este că oamenii fac confuzia între necesara
despărțire de părinți și neiubirea lor conflictuală, între construirea de
atașamente noi și conflicte intergeneraționale, între independența celor
mici și a celor mai mari, ca forme diferite de reglare a propriilor dezvoltări.
Înțeleg că Evanghelia ne spune mai mult. Să Îl punem pe Dumnezeu în centrul
opțiunilor și relațiilor noastre. Și atunci despărțirea de părinți pentru
Dumnezeu nu mai este despărțire, ci o iubire cu iubirea Lui. Diferențele de
păreri și înțelegeri între părinți și copii nu mai sunt conflicte între
generații sau eliberări de traume, ci puterea de a-l vedea pe celălalt diferit
de mine, deși Îl avem împreună, toți, pe Cuvântul. Dumnezeu-Cuvântul devine
numitorul nostru comun în relație. Mă separ de părinți, dar nu mă separ de
Dumnezeu, prin care rămân împreună cu părinții mei. Acolo unde lipsesc Cuvântul
și greutatea Crucii, generațiile vor multiplica egoism care aduce greutate de
plumb relațiilor și multe dezamăgiri.
Cuvintele Mântuitorului sunt o lecție de realism, de
aducere cu picioarele pe pământ – prima condiție pentru a cuceri cerul – și ne
cer să fim sinceri și corecți. Să spunem ce nu funcționează în relațiile dintre
noi. Să spunem adevărul: că ne e greu cu iubirea ca atare, dară-mi-te și să
ducem iubirea dincolo de iertare, în cerul Mântuitorului…, să ducem iubirea la
superlativ. Poate că de aceea există o singură cale pentru ca tot ceea ce noi
considerăm că e natural uman – iubirea părinților – să poată supraviețui:
ridicarea ei la pătrat prin punerea lui Dumnezeu pe primul loc. Doar cu
Dumnezeu pus pe primul loc cu adevărat și revelat în viața ta ca prezență, poți
judeca lumea, la final sau acum, poți lua decizii care nu conțin dureri ascunse
și poți înțelege de ce a-L mărturisi pe El este garanția faptului că și El va
mărturisi despre tine, despre părinții tăi, despre tot ce ai lăsat pentru El,
averi, case, familii, relații, pentru a le recâștiga și înnoi pentru El, pentru
că în El nu se pierde nimic. Deși renunțăm la ceva concret pentru El, primim
de fapt viața veșnică, cerul – oglindă a pământului – și puterea de a spune
„Amin” oricărui cuvânt de iubire, ca o judecată de la finalul lumii, când vom
sta pe tronurile de judecată și de mărturie, știind că El a fost mereu în
centru și că viața veșnică este să Îl vezi încă de acum și mereu pe Cuvântul în
centrul relațiilor și bucuriilor omului.
Autor: Pr. lect. dr. Alexandru Atanase Barna – 07
Iunie 2026

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu