Evanghelia de duminică: Când dragostea de părinți e prea puțin

Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinților) Matei, 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.

 Creștinismul are puterea de a transfigura forțele idealurilor umane. Ele nu sunt șterse, nici anulate, nici desființate, nici înlocuite. Pur și simplu sunt depășite prin realitatea în care cerul devine pământ și pământul cer (Matei 6, 10). Deși cerul rămâne un cer în aparență inaccesibil, prin Întruparea Domnului și după Învierea Sa, pământul din noi, cu tot ce conține, de la neputințe la iubiri, tot ce noi trăim primește culoarea, lumina și densitatea cerului, într-o viață nouă – o numim viață duhovnicească – inau­gurată de Dumnezeu-Omul și continuată de sfinții Săi. A iubi este uman, nobil și necesar, dar a iubi pe celălalt ca pe sine însuși este ceresc. O iubire necesară pentru viața pe pământ este transfigurată în iubire pentru viața în cer. Cele vechi sunt arătate în viața duhovnicească în simpla lor lumină – ca ideal uman – și cele noi sunt descoperite ca realități care țin de cer, de har, de Cruce, de Înviere. Sfinții prăznuiți astăzi, în soborul primei Duminici după Rusalii, au această temă comună: cu harul lui Dumnezeu, au transfigurat în viața lor acea parte bună a omului în realitate cerească, dumnezeiască. Au făcut rai din viața lor, când puteau doar să se mulțumească cu un social nobil, înalt și autosuficient. La aceeași unire a omului-pământ (Adam, lut) cu harul Duhului Sfânt (har dumnezeiesc, ceresc) suntem chemați cu toții. Și pentru că suntem la început de drum la școala sfințeniei Duhului, plecăm în această duminică chiar de la prima etapă: relația cu părinții noștri.

 Relația părinți – copii, între ideal și real

Acesta este sensul pentru care Evanghelia acestei duminici are în centru dragostea cea mai pură și statornică a oamenilor, care este dragostea dintre părinți și copii. A fi mamă, a fi tată nu are sinonim pe pământ. Și nici capăt sau sfârșit, deși există crize, căderi, momente mai grele, pe lângă altele, extraordinar de frumoase, noi rămânem părinți dincolo de orice, dincolo și de moarte. Dincolo de decizii discutabile, cu efecte pentru totdeauna, noi vom fi mereu definiți de această relație. Energia acestor iubiri paternale și a acestor atașamente nu are grad de comparație. Și totuși…, în Evanghelie ni se cere mai mult. Realitatea din orice epocă, inclusiv aceasta, ne arată că suntem departe de ideal. Avem un ideal de familie, nici nu am putea funcționa fără sau să renunțăm la el, dar suntem departe de a pune în concret acest ideal. Înaintea acestui ideal apare mereu o piedică în relațiile noastre. Haideți să o numim sabie: sabia egoismului sau a detașării, sabia tăcerii sau a înșelării, sabia dreptății, a neiertării și a neiubirii. Dar Evanghelia vine cu o altă sabie, sabia Cuvântului (Efeseni 6, 17), o sabie nevăzută a lui Dumnezeu în viața omului, care poate tăia direct aceste atașamente bolnave ce judecă iubirea și care, dincolo de decizii bune sau rele, dincolo de contexte și de argumente, ne aduce mereu aminte că ceea ce ne face viața grea nu este decât credința noastră că stăm doar la umbra idealului pe care credem că nu putem să îl atingem. Această sabie a credinței, sabie cu două tăișuri (simbol al celor două părți ale relației, și părinții și copiii trebuie să se supună tăierii, renunțărilor și transfigurărilor de har), pe care o aduce Mântuitorul în relațiile dintre oameni, pe atât de tăioasă, pe atât de invizibilă, dar atât de reală, nu face altceva decât să ne elibereze de acest blocaj, că nu putem ajunge la ideal, și să ne pună în lucrarea transfiguratoare a harului, singurul care ne poate fixa în ideal cu statornicia celui mai sigur real.

 Sabia lui Dumnezeu și tăierile din relații

Când pui Cuvântul pe primul loc în viața ta, acest Cuvânt-Sabie va aduce în relațiile din familiile noastre nu doar înfrângerea unor proiecții personale, ci și idealul uman transformat în ­Cuvânt Întrupat. Nu mai căutăm iubirea sau oamenii pe care îi ­iubim, ci pe toți și pe toate în Domnul. Nu doar iubim, ci iubim în Domnul, asumându-ne Crucea relațiilor și urmându-L pe El, adică punându-L pe El în centrul tuturor relațiilor noastre, inclusiv în cele mai intime, inclusiv între noi și părinți. Există două moduri de viață, cel evanghelic, al iubirii la superlativ („[…] că mult a iubit” – Luca 7, 47) și unul care implică umbra normalului și a supra­viețuirii. Ceea ce am observat din practica pastorală este că oamenii fac confuzia între necesara des­părțire de părinți și neiubirea lor conflictuală, între construirea de atașa­mente noi și conflicte inter­gene­raționale, între indepen­dența celor mici și a celor mai mari, ca forme diferite de reglare a propriilor dezvoltări. Înțeleg că Evanghelia ne spune mai mult. Să Îl punem pe Dumnezeu în centrul opțiunilor și relațiilor noastre. Și atunci despărțirea de părinți pentru Dumnezeu nu mai este des­părțire, ci o iubire cu iubirea Lui. Dife­rențele de păreri și înțelegeri între părinți și copii nu mai sunt conflicte între generații sau eliberări de traume, ci puterea de a-l vedea pe celălalt diferit de mine, deși Îl avem împreună, toți, pe Cuvântul. Dumnezeu-Cuvântul devine numitorul nostru comun în relație. Mă separ de părinți, dar nu mă separ de Dumnezeu, prin care rămân împreună cu părinții mei. Acolo unde lipsesc Cuvântul și greutatea Crucii, generațiile vor multiplica egoism care aduce greutate de plumb relațiilor și multe dezamăgiri.

 Iubirea la superlativ și Amin-ul nostru

Cuvintele Mântuitorului sunt o lecție de realism, de aducere cu picioarele pe pământ – prima condiție pentru a cuceri cerul – și ne cer să fim sinceri și corecți. Să spunem ce nu funcționează în relațiile dintre noi. Să spunem adevărul: că ne e greu cu iubirea ca atare, dară-mi-te și să ducem iubirea dincolo de iertare, în cerul Mântuitorului…, să ducem iubirea la superlativ. Poate că de aceea există o singură cale pentru ca tot ceea ce noi considerăm că e natural uman – iubirea părinților – să poată supra­viețui: ridicarea ei la pătrat prin punerea lui Dumnezeu pe primul loc. Doar cu Dumnezeu pus pe primul loc cu adevărat și revelat în viața ta ca prezență, poți judeca lumea, la final sau acum, poți lua decizii care nu conțin dureri ascunse și poți înțelege de ce a-L mărturisi pe El este garanția faptului că și El va mărturisi despre tine, despre părinții tăi, despre tot ce ai lăsat pentru El, averi, case, familii, relații, pentru a le recâștiga și înnoi pentru El, pentru că în El nu se pierde nimic. Deși renun­țăm la ceva concret pentru El, primim de fapt viața veșnică, cerul – oglindă a pământului – și puterea de a spune „Amin” oricărui cuvânt de iubire, ca o judecată de la finalul lumii, când vom sta pe tronurile de judecată și de mărturie, știind că El a fost mereu în centru și că viața veșnică este să Îl vezi încă de acum și mereu pe Cuvântul în centrul relațiilor și bucuriilor omului.

Autor: Pr. lect. dr. Alexandru Atanase Barna – 07 Iunie 2026