Incitat de o recomandare făcută în cronica cinematografică din revista „Argeș” de dl. Jurcan, am văzut și eu filmul „Jaful secolului” pe care vi-l recomand cu toată căldura.
Filmul a fost lansat pe la festivaluri în 2024, a intrat în cinematografe toamna trecută și a fost propunerea României la Oscar în 2026. Nu va lua nimic (nu a intrat pe lista scurtă), că noi suntem mici și amărâți, dar e unul dintre cele mai bune filme românești văzute în ultimii ani.
Filmul pornește de la o întâmplare reală, furtul câtorva tablouri de mare valoare de la muzeul Kunsthal din Rotterdam din 2012. Furtul a fost opera unor hoți români și astăzi e 99,9% sigur că operele de artă (un Matisse, un Picasso…) au sfârșit aruncate pe foc de mâna unei mamaie fără veleități artistice, undeva într-un sătuc din Dobrogea noastră.
După umila mea părere, marele avantaj al acestui film e faptul că, deși e „românesc”, nu e făcut întrutotul de „români”. Scenariul e scris de Cristian Mungiu dar, din fericire, regia a fost asigurată de o regizoare de care n-am mai auzit până acum, Teodora Mihai (n. 1981), care a copilărit în România dar s-a format profesional în Franța și SUA, ceea ce înseamnă că nu avem de-a face cu clasicele scene de juma’ de oră din „noul cinema românesc” în care un tip cu fața stană de piatră mănâncă o ciorbă în clipocit de picături. Nu. Filmul e dinamic – pe alocuri de un dinamism aproape hollywoodian -, alert, filmat cum trebuie, cu scene clare, în care detaliile sunt bine alese și susțin cum trebuie povestea, nu lipsită de umor.
De asemenea, și actrița principal, Anamaria Vartolomei (n. 1999 la Bacău), a copilărit până la 12 ani în România dar s-a format profesional în Franța, unde a și luat mai multe premii. Teoretic, e o actriță franceză, practic e româncă de-a noastră care vorbește cursiv românește și a intrat perfect în rolul „Nataliei”. Cariera ei probabil se va dezvolta în egală măsură în Franța și în România. E de urmărit.
Filmul dramatizează, așadar, furtul acela din 2012. Nu știu cât de realist e scenariul scris de Mungiu, dar a ieșit o tragi-comedie care surprinde o parte importantă din realitatea emigrației românești, cea mai puțin strălucitoare, mai puțin flamboaiantă, mai puțin „reușită”, în general cea pe care publicul blugi-banane nu o cunoaște și nici măcar nu o poate recunoaște, chiar dacă ar vedea-o, fiindcă are setată în cap o imagine a Occidentului încă trasă după șabloanele din Neckermann din secolul trecut.
Românii sunt sub „negrii” olandezilor. Șeful Nataliei e un surinamez plin de ifose. Muncile lor sunt umile: Natalia e căpșunăreasă, Ginel – concubinul ei, că n-au avut bani de nuntă, deși au un copil – lucrează la bandă la sortat deșeuri. Cei care nu vor să piardă vremea cu asemenea munci umile – Iță, Andreea (concubina lui Iță), Adrian… – se ocupă cu furturi, prostituție și trafic de obiecte furate. „Dacă tot e să fim sclavi, măcar să avem bani acum, la tinerețe, nu când o să fim bătrâni”, îi zice Andreea Nataliei în timp ce se îmbracă sexi ca să-și aștepte un client pescuit online. „Măcar dacă-mi aduceați și voi un ‘cap de bour’…”, le zice hoților traficantul (tot român) de obiecte de lux, privind cu lupa un timbru de o oarecare valoare, ambiționându-i în același timp să fure naibii ceva mai serios. „Ce-i coaie, ți-e frică? Crezi că nu suntem în stare să le dăm la ăștia o lecție?” îl incită Iță – creierul afacerii – pe Ginel, mai fricos, mulțumit în sinea lui cu cei 10,15 euro / oră pe care-i ia de la gunoaie, dar incapabil să-și plătească datoriile din ei. Filmul e despre umilința tuturor celor care s-au dus în Occident pentru un singur lucru – mirajul banilor – și care constată la fața locului că singurul mod real de a face bani acolo e să-i ia cu forța pentru că, dacă se bazează pe bunăvoința olandezilor, vor muri la fel de săraci ca atunci când au venit. Românii sunt priviți strict ca resursă consumabilă, acum sunt buni de muncă, în secunda următoare nu mai sunt. Furtul e, în ultimă instanță, un soi de răzbunare a celor umiliți pe rahaturile celor bogați care dau o grămadă de bani să se zgâiască la niște pânze colorate. Transformarea tablourilor în cenușă arată diferențele insurmontabile dintre cele două lumi: ceea ce contează pentru una e complet inexpresiv și lipsit de importanță pentru cealaltă câtă vreme nu se poate transforma imediat în bani. „Ia zi coaie, intră Matizu’ ăla aicea?” îl întreabă Iță pe Adrian, măsurând prin geamul muzeului cu o sacoșă de rafie, ziua-n amiaza mare, dimensiunile unui Matisse pe care se pregătesc să-l fure. Matisse/Matiz – jocul de limbaj e unul reușit și prin aceea că face trimitere la mașinuța atât de iubită de români în anii 1990.
În același timp filmul explorează și o dimensiune mai puțin discutată, cea a colaborării reciproc avantajoase dintre clasa avută și pro-europeană din România – reprezentată de procurorii de la București – și burghezia occidentală. Procurorii – spilcuiți, îmbrăcați la costum, posesori de telefoane de ultimă generație, care, prin felul în care se manifestă arată că au și bani și își permit și să facă nuntă, nu ca Natalia și Ginel – au o singură obsesie, și anume că „hoții ne fac râs, fac România de râs, băi nene”. Pe Iță, Adrian și Ginel îi doare undeva că „jaful secolului” a făcut România de râs: pentru ei apartenența la România e de acum o chestie absolut virtuală, ei nu au nici măcar familii bine încropite, darămite o țară de la care să se revendice. Dar pentru procurori, pentru experta-muzeograf care îi denunță pe hoți, până și pentru oamenii cu bani care acceptă să colaboreze în anchetă probabil înțelegând cât de gravă e fapta celor trei contează enorm această „rușine” pe care hoții le-o aduc pe cap.
Filmul surprinde astfel, avant-la-lettre, ciocnirea care avea să se manifeste la alegerile din perioada 2024-2025 între cele două Românii: una a oamenilor simpli și săraci, al căror unic program de viață e supraviețuirea de pe o zi pe alta, și cea a burgheziei învingătoare în „tranziție”, europenizată, „civilizată”, racordată din plin la Europa. În mod simbolic, numai cea de-a doua Românie este cea care poate mobiliza aparatul de forță al statului împotriva primei Românii. Prima Românie neagă că a făcut ceva greșit, tablourile nu sunt decât niște obiecte oarecare al căror unic sens e să fie vândute ca să ai ce mânca. Dacă nu se poate, n-au decât să se ducă naibii și să ia foc.
Autor: Lucian Sârbu
