Techergheul premier Florin Cîțu

   Te uiți la năucitoarea ascensiune politică a lui Florin Vasile Cîțu și-ți spui că el este prototipul (ne)omului postdecembrist: elev submediocru și cu școala pe sponci în perioada antedecembristă (a se citi „notat cu patru la examenul de treaptă, mutat din pix la un liceu cu profil tehnic și cu două nereușite succesive la Academia de Studii Economice din București”), care - iată că - după lovitura de stat din decembrie 1989, nu numai că ajunge student, masterand cu cântec și doctorand de tot hazul la Colegiul american „Grimmell” din statul Iowa, specialitatea Economie/Matematică (cine l-a trimis și i-a finanțat 10 ani de zbenguială în SUA?!), dar – după întoarcerea în țară cu nemeritata faimă de mare finanțist – se face liberal de formă și din interes, rampa politrucianistă de lansare spre comodul și generosul fotoliu de senator în Parlamentul României, apoi spre acela de ministru al Finanțelor Publice și, în cele din urmă, de premier.

            Dar un zorit și avid de funcții premier oltean, care – totalmente depășit de rosturile naționale ale actualei lui funcții –nu ezită să utilizeze uriașele ei resurse conjunctural-politizante și financiar-materiale ca să devină președintele tuturor liberalilor (din același aluat cu el) la Congresul din 25 septembrie 2021, deoarece știe prea bine că viitorul șef al (ne)liberalilor de astăzi va fi în 2024 (anul alegerilor europarlamentare, locale, generale și prezidențiale) catindatul de drept și de fapt al acestei formațiuni (în disoluție) pentru funcția supremă din formalul stat român, cu reale șanse de-a ajunge chiriaș la Cotroceni, măcar pentru un cincinal, perioadă în care va continua „opera” tătucului său Iohannis – cu necontenite temenele în fața globaliștilor bruxellezi și transatlantici, cu totală nepăsare vizavi de presantele trebuințe ale celor care, încă nedeșteptați din somnul lor de moarte, îl învestesc prin vot cu încrederea lor și – desigur – cu ticăloasa larghețe de care dau dovadă înscăunații, în principal președintele, atunci când răsplătesc nemernica fidelitate a trepădușilor conjuncturali.

            Numai că, de ceva timp, mai exact de când se face tam-tam în aiuritoarea presă românească (cică liberă și atotputernică!) despre dosarul penal întocmit de autoritățile americane lui Cîțu în urmă cu 20 de ani, respectiv pe vremea când nestudiosul ipochimen făcuse (doar) două zile de pârnaie pentru vina că fusese depistat băut/drogat la volan (să fie vorba numai de un banal păcat al tinereții, așa cum caută să prezinte lucrurile făptașul nepocăit și detestabila sculă iohanniano-liberală cu numele de Rareș Bogdan?), acesta devine din ce în ce mai nepopular și mai discutabil/recuzabil în rândul coalizaților de la guvernare și în rândul liberalilor cu greutate (alde Ilie Bolojan – Bihor, Iulian Dumitrescu – Prahova, Dan Motreanu – Giurgiu,  Bogdan Huțuca – Constanța, Gheorghe Falcă –Arad), dar mai ales în rândul cetățenilor, pe care continuă să-i mintă cu statisticile contrafăcute despre sporul economiei naționale și al nivelului general de trai (de fapt, ăsta nu știe nici măcar prețul actual al pâinii!), cu toate că viața grosului românilor se înrăutățește de la o zi la alta atât din pricina inflației și a scumpirilor provocate de creșterea prețului la energia electrică și la combustibili (deja suntem avertizați că, la iarnă, prețul gazului se va dubla!), cât mai ales din încălcarea legilor de către iohanniano-cîțieni în ceea ce privește indexarea (cu toate zecile de miliarde de euro împrumate pe șestache de Cîțu, nu s-a făcut indexarea nici în 2020 și nici la începutul anului 2021), dublarea alocațiilor de stat pentru toți copiii acestei nații mereu dusă cu preșul de autorități, dublare promisă de la 1 Iunie 2020 de însuși Klaus Iohannis, precum și fireasca sporire a salariilor pentru toți angajații și a pensiilor pentru toți seniorii lăsați în viață de pandemie și de inumanul nostru sistem sanitar.

            Vasăzică, Florin Vasile Cîțu (posibil Pârțu) este penal sadea! Și nu a fost consemnat ca atare de dubioasa justiție a spațiului mioritic, ci de trufașa justiție americană. Ceea ce înseamnă că actualul premier de paie al României nici nu poate să intre pe teritoriul Statelor Unite (este tratat de autoritățile americane ca un infractor), nici nu este recunoscut drept garantul României în vreo înțelegere economico-financiară sau de altă natură cu respectiva superputere a lumii actuale.

            Prin urmare, Cîțu este premierul lui Klaus Wernner Iohannis, nicidecum al României! Unde mai punem faptul că atât Iohannis, cât și dubiosul USR (în prezent partid aflat la guvernarea de pomină a României), și-au făcut un veritabil crez electoral, implicit politrucianist, din dictonul „Fără penali în funcțiile publice”.

            Pe când debarcarea Cîțului, vajnică loază în ceea ce privește demisia de onoare, fie prin vrerea demonocratică a nevolnicului Iohannis, fie prin pretinsa vrere patriotico-legislativă a nereprezentativului nostru Șparlament?!

            Da, căci altminteri rămâne ca românii să iasă în stradă cu sutele de mii ( o vor face în aceste vremuri de restriște pentru cei mulți?) și să alunge jigodiile din instituțiile centrale ale statului.

 

            Sighetu Marmației,                                                     George  PETROVAI

                22 aug. 2021

 

                   

                                                                  Observatorii principali la chinul României de a fi țară independentă și suverană, așa cum prevede Constituția și vrerea românilor!!! Nu le rostesc numele, ei făcânt totul...discret împotriva nației române!                                                                                                                 

Frontul de Răsărit, nemţii şi ciocolata

Mi-a povestit, la 88 de ani, tata o întâmplare pe care a trăit-o live în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce ruşii au primit un sprijin material important de la Statele Unite şi de la Regatul Unit, iar românii au întors armele împotriva nemţilor, germanii din România au fost nevoiţi să-şi schimbe strategia. Soldaţii. În zonele Codru şi Chioar, după spusele lui Ioan Meteş Morar-Chelinţanu, autor al unei extraordinare monografii despre Chelinţa, trupele germane care înaintau spre inima Ardealului au primit un mesaj prin care erau îndemnate să se retragă în Pădurea Bavna, acoperită de stejari seculari de o parte şi de alta a liniei ferate.

Vestea că sunt nemţi în pădurea Lucăceştiului a fost primită cu mare îngrijorare de localnici, bătrânii ştiind ce înseamnă războiul şi cum face victime, absolut imposibil de descris.
Aurel Dragoş, tatăl meu, avea în aceea vară 16 ani şi era în vacanţa de vară. Cu familia, locuia pe o uliţă care şi azi se numeşte Beci (n-am ştiut niciodată de ce, probabil pentru că drumul nu ducea la nicio altă casă). La vârsta aceea, era dornic de aventură! L-a chemat pe vecinul şi prietenul lui din copilărie Văsălica lui Ianoşu lui Ilie, Dumnezeu să-l odihnească!, să meargă să vadă trenul cu nemţi. E bine de precizat că unii lucăceni s-au dus până pe dâmbul păşunii şi, şerpuindu-se, adică culcaţi pe burtă, au tras cu ochiul să vadă dacă zvonul că nemţii sunt în Bavna este adevărat! La întoarcere, toţi au fost priviţi ca nişte adevăraţi eroi locali, erau admiraţi şi iubiţi. Ba, mai mult, li s-a oferit şi câte o horincă scăpată din gurile hulpave ale „prietenilor” şi „salvatorilor” ruşi! Ce poveşti sinistre despre nemţi! Umbla vorba că unii sunt strigoi, că unii au trei picioare…
Să revenim la această poveste adevărată! Cum spuneam, tatăl meu, Aurel, un fel de Tom Sawyer român, îi propune prietenului de năzbâtii să meargă să verifice dacă este adevărat ce se spune în sat. Aveau o mare problemă: să nu afle mama lui, Iuliana, o femeie frumoasă şi grijulie cu copiii ei, cu toate că avea destui: Aurel, Văsălica, Floarea, Ioan, Alexandru, Maria. Tupilaţi, Aurel şi Vasile au pornit spre pădure ca să-i „înfrunte” pe nemţi! Era plăcut afară. Cu cât se apropiau de pădure, cu atât bucuria lor creştea! Locurile le erau familiare. Din Bavna, aduceau ghinde toamna pentru porcul din gospodărie, să se îngraşe, să poată fi tăiat de Crăciun, şi frunze de aşternut pentru vaci şi bivoli. Din Bavna culegeau flori (luşte, lalele, călugări, viorele şi lăcrămioare) ca să le vândă în Baia Mare pentru câţiva leuţi! Din Bavna aduceau vreascuri cu coşul pentru promisiunea că atunci când în cuptor se va coace pâine de mălai, se vor face şi ceva cocuţi de făină de grâu! Din Bavna puteai mânca ciuperci şi bureţi pe săturate, hrană pe care azi doar domnii cu bani o pot face!
Dar, să revenim la acea întâmplare. Odată îndepărtaţi de casă, eroii ai noştri, o iau la fugă pe dulăul spre Dâmbul lui Nistor şi ajung la marginea pădurii. Prin punctul pe unde s-au deplasat nu putea să-i vadă nimeni. Copii de16 ani fiind, se aventurează pe imaşul Mireşului, şi deodată aud: TA-TA-TA, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu! Se aruncă pe burtă instantaneu! Încep să plângă! Se ceartă pe tema „cine a fost cu ideea”! De înaintat, nici vorbă! De retras (deşi fuga e ruşinoasă), n-au făcut-o, că… făcuseră pe ei! Au luat „poziţia struţului” şi au spus toate rugăciunile învăţate de la învăţătorul Ioan Cristian! Stând aşa, preţ de un sfert de oră, aud, deodată, foarte aproape, voci groase într-o altă limbă, pe care ei nu o ştiau! La strigătele unuia dintre străini, cei doi băieţandri ridică capul şi văd pentru prima dată soldaţi germani! Era o patrulă de recunoaştere, care i-a escortat pe cei doi aventurieri până la trenul încărcat cu tehnică militară. Trenul părea din ce în ce mai imens, iar caschetele militarilor erau peste tot, ca ciupercile după ploaie în pădurea Bavna. Vizibil speriaţi fiind, cei doi au primit… ciocolată! Era prima dată când tatăl meu mânca ciocolată. Soldaţii nemţi primeau zilnic porţii de ciocolată. Li s-au dat chiar mai multe, şi au adus şi acasă, pentru fraţi. Tatăl meu nu a scăpat de o bătaie bună administrată educativ de tatăl lui, Gheorghe. Totuşi, băieţii au mers încă vreo două zile la trenul nemţilor, devenind prieteni cu unii dintre soldaţii nemţi. Apoi, în a treia zi, au constatat că nemţii din Bavna plecaseră! Dacă cineva a fost trist, apoi acela a fost Aurel a lui Iuliana din Beci! O sursă de îndulcire a copilăriei dispăruse! Şi o lume! A venit apoi comunismul rusesc cu cizmele Anei Pauker… Sursă de amar…

                                                                                         Gelu DRAGOŞ

Întoarcerea la sat sau mic ghid despre cum să ne recuperăm opincile lăsate de tata în barieră

Prin anii ‘70-‘80 exista o vorbă de duh despre unii români proaspăt urbanizaţi, uşor de detectat prin aceea că abandonaseră cu desăvârşire buna-cuviinţă a săteanului, fără a fi dobândit între timp manierele convenţionale ale orăşeanului. Urlete şi şuierături ca “pe deal”, muzică dată la maxim, obligatoriu populară (între timp schimbată pe manele), bătut covor, femeie, copil, vecin, ş.a.m.d., cam acesta este portretul celui care “şi-a lăsat opincile în barieră”. Aşa îi persiflau ceilalţi, orăşeni la a doua (până la a noua) generaţie, ori proaspăt urbanizaţii mai discreţi, cei care izbutiseră să-şi însuşească imediat visurile citadine: maşina “mică”, concediul la mare, copil la facultate.

Noi suntem generaţia care facem drumul îndărăt. După ce “ne-am realizat” (Doamne, ce farmec tâmpit poate să aibă limba română în gura prostului), vrem să părăsim slujbele din multinaţionale sau din sistem, vrem să renunţăm la apartament, punem capăt concediilor din străinătate, şi toate acestea pentru o căsuţă fără termopane, o grădină mare şi o vacă cu lapte. Traseul trece musai, ar trebui să înţelegem bine asta, prin bariera unde tata şi-a lăsat opincile. Şi nu va fi câtuşi de puţin mai uşor, e naiv cine îşi imaginează asta.

Acest text a fost inspirat de un comentariu postat pe blogul Dileme existenţiale, un loc pe internet pe care l-am cunoscut cu mult înainte de a avea privilegiul să discut îndeaproape cu Flavian, autorul său. Voi reproduce comentariul cititorului pentru că problematica punctată este foarte relevantă, şi ţine de un mod de gândire cât se poate de răspândit, şi care constituie o povară pentru cel care vrea să facă pasul cel mare al întoarcerii la sat:

E bine sa mergeti la tara sa faceti o munca practica intr-o gospodarie medievala de acest tip (avem din belsug in RO astfel de gospodarii) sa vedeti acolo, la fata locului, despre ce este vorba. Daca mai aveti bunici in viata pe la tara, puteti face acolo, un pic de practica sustenabila sa vedeti exact unde apar nevoile de bani, ocazie cu care veti constata ca multe lucruri le puteti face si singuri si altele desigur NU. Iar acele "altele" costa niste bani pe care ori ii aveti de undeva, ori NU veti putea realiza acele lucruri. Veti vedea, cu aceasta ocazie ca, "atunci cand le pui pe hartie nu-ti iese socoteala nici cu banii de chirie" (vorba cantecului).

Gospodaria va va furniza cele necesare traiului de baza, chiar si un surplus. In schimb nu veti putea valorifica profitabil acel surplus - la tara oferta de produse agricole e mare (toata lumea face acelasi lucru) iar cererea e extrem de mica (cei care ar trebui sa plateasca au venituri foarte mici si cumpara cu tzaraita, iar daca au in zona hipermarket se duc si cumpara de acolo, mai ieftin, abandonand orice idee de ecologie. Veti avea deci, o problema MAJORA la capitolul obtinerii de bani din munca pe care o prestati in gospodaria autosustenabila si care, va asigur, nu de deloc putina.

Veti avea nevoie sa va trimiteti copiii undeva la scoala pentru asta veti avea nevoie de infrastructura (o sosea) precum si o scoala la care sa vina lume cat de cat decenta (exclus copii de ghelbani). Veti avea nevoie de servicii medicale - nu le veti putea rezolva chiar pe toate in casa, oricat de ecologic si de preventiv ati trai. Veti avea nevoie de o masina cu care sa va deplasati de colo pana colo, chiar si foarte rar iar aceasta presupune niste cheltuieli pe care le stiti.

Veti avea de plata anual impozite pe acea gospodarie, pe auto, etc. Va asigur ca NU va veti obisnui cu traiul la lampa, deci veti avea nevoie de un minim de energie electrica pentru care veti primi o factura lunar. Apa in curte trebuie pompata de undeva - deci va trebuie o sursa de energie.

Pe un sistem de panouri solare, sau pe o eoliana (cu tot cu instalare) veti plati o suma de bani (de care trebuie sa faceti rost) pe care ii veti recupera in urmatorii 10-20 de ani din bataia vantului sau a soarelui si valorificarea unor produse care rezulta din aceasta forma de energie. Acesti bani (deloc putini) vor insemna renuntarea la altele, la fel de importante in gospodaria sustenabila.

Din experienta proprie va spun - cel mai sanatos mod de a trai sustenabil este sa ai o pensie cat de cat acolo, din care sa platesti diverse chestii la care nu poti renunta si copiii sa fie pe picioarele lor si cu venituri proprii. Am vazut pe la noi, prin diverse zone montane, oameni care se rup cu totul de civilizatie vreo 3-4 luni pe ani si pleaca cu rulota in munti. Ei isi cumpara in schimb totul (inclusiv mancare) si se bucura de natura. E foarte frumos acolo, dar asta nu inseamna in niciun caz trai fara bani.

Nu in ultimul rand, daca acea gospodarie va produce ceva, si vei dori sa vinzi in piata si nu doar la cunoscuti, va trebui, inevitabil sa te declari la Fisc, sa te inregistrezi intr-o forma de persoana juridica, sa platesti impozite. Nu e deloc usor si asta se vede clar pe fatza celor care au incercat sa intre in astfel de raporturi cu statul si care nu realizeaza aproape niciun castig ci si=au complicat viata cu o mare bataie de cap.

Hai să începem prin a disipa o neînţelegere: n-am zis nicăieri că pentru a face o gospodărie undeva de la zero (cazul meu, care am pornit cu o bucată de teren gol), sau pentru a cumpăra undeva o căsuţa gata făcută, care eventual trebuie renovată, n-ar fi nevoie de bani. Oh, ba da. De fapt, pregătiţi-vă să economisiţi ani de-a rândul pentru a doua variantă, sau să dirijaţi toate resursele financiare ale familiei pentru prima, timp de câţiva ani. În mod categoric, pentru a te reloca la ţară este nevoie de mulţi bani, şi vorbesc raportându-mă la bugetul unei familii normale din România, care munceşte pe rupte pentru a-şi plăti impozitele, întreţinerea la bloc şi costul vieţii. Nici n-are rost să credem că spunem o noutate, opţiunea întoarcerii la sat nu este pentru cel care nu rămâne cu ceva bani necheltuiţi la sfârşitul lunii. A fiecărei luni.

Însă, nimic neobişnuit. Când tata a părăsit Ţărănoaia, societatea româneasca a cheltuit enorm cu el. L-a luat şi la dus la o şcoală unde i-a dat: internat, cantină şi bursă. Ba chiar şi haine, dacă tata a făcut vreo şcoală profesională, sau a intrat în armată. Apoi i-a dat apartament, uite-aşa, fără ca tata să fi vândut vreun porc imaginar, şi acolo iarăşi au fost bani. Iar din şcoala plătită de societate, tata a putut cumpăra şi mobilă, şi maşină, şi tot ce-a avut nevoie. Acolo n-au fost bani? De ce ne imaginăm astăzi că eu, care recuperez opincile familiei, ar trebui să merg la ţară pe un covor roşu? Nici pomeneală. Tot ce s-a cheltuit atunci pentru urbanizare, acum trebuie cheltuit pentru ruralizare. Nu vorbesc doar de bani, ci şi de efort. O mulţime de timp ca să citeşti cărţi, pentru că informaţia necesară este foarte vastă. Cel puţin aşa văd eu, că tetea Costel şi ţaţa Floarea se vor lua după mine, măcar în anumite privinţe (dar lasă, că şi eu învăţ de la ei). Deci şcoală. Apoi bani pentru clădiri, bani pentru animale, bani pentru pomi ş.a.m.d. Şi timp, mult timp.

Dacă vrei să trăieşti din gospodăria rurală, şi eu spun că se poate, adică poţi să faci faţă tuturor cheltuielilor obiective şi poţi să obţii şi un surplus, atunci trebuie să o configurezi ca să obţii bani din ea. Ca multe lucruri, banii se premeditează şi ei. Dacă îţi obţii hrana în proporţie de 80-90% (nu, citricele nu le-am luat în calcul, şi nici ţigările, iar cu voia dumneavoastră nici cafeaua, nici pasiunea pentru ciocolata Heidi), asta deja înseamnă bani. O grădină bine întreţinută, un solar nu foarte mare, câteva oi în stână, o vacă cu lapte, 2 porci pe an, 10-15 pomi pe rod şi o poiată de păsări pot aduce, cumulat, peste 1000 de lei lunar. Adică echivalentul unui salariu destul de obişnuit prin oraşele famelice ale României. Să ne înţelegem bine, mai mult de jumătate dintre copiii acestei ţări sunt subnutriţi. O bună parte dintre români nu mănâncă aproape deloc fructe, pentru că nu au suficienţi bani ca să-şi permită acest lux. Eh, asta nu se întâmpla înainte ca tata să lase opincile în barieră, pentru că în copilăria lui urca în cireş în luna lui mai şi cobora din nuc în noiembrie. Uite-aşa era atunci, fructele erau disponibile pentru orice piticuţ cât putea duce burta. Ar trebui să ne gravăm asta în minte: mâncare = bani. Cum zicea un rebel deştept: a-ţi produce propria mâncare e ca şi cum ai imprima bani pe hârtie.

Legat de obţinerea de bani, trebuie să te orientezi în direcţia unui produs-pilot. Cu certitudine nu vei putea vinde şi legume, şi fructe, şi carne, şi lapte, şi ouă, şi cereale. Trebuie să vezi ce poţi face, se poate trăi din agricultură pe suprafeţe mici cu condiţia să faci ceea ce trebuie şi ceea ce pământul îţi sugerează. Dacă ai un hectar şi pe el pui porumb, să n-avem discuţii, evident că ai de-o mămăligă, creşti un porc şi câteva zeci de găini, dar cu certitudine îţi suflă vântul prin buzunare. Am cunoscut astfel de ţărani, care n-aveau nevoie de lest în portofel ca să se simtă bine. Eu cred că a avea sau nu bani nu are nimic în comun cu seninătatea omului (nu vorbesc de fericire ca să nu-mi provoc o greaţă matinală, pentru că fericirea e ideal de slugă, megapromovat într-o societate de sclavi ca a noastră).

Dacă însă ai demonul acţiunii, şi vrei să faci anumite lucruri, atunci pui altceva pe pământ, nu porumb. Însă pentru asta trebuie să gândeşti într-un anume fel, adică înainte de a schimba ceva în legătură cu pământul, schimbarea trebuie să se petreacă în capul tău. Am cunoscut un băiat care, gândindu-se în acest fel, i-a zis tatălui său: hai să punem tutun. Era pe vremea când o fabrică prelucra tutunul pe lângă Iaşi, furniza sămânţa, lua marfa cu camionul din poartă şi plătea binişor. Se câştiga cam de 10 ori mai mult decât cu porumb pe aceeaşi suprafaţă. Seniorul purtător de opinci i-a răspuns: Am nevoie de porumb pentru vite. Degeaba a argumentat juniorul că din banii obţinuţi de pe tutun s-ar putea cumpăra porumbul necesar şi-ar rămâne şi cu o sumă frumuşică, seniorul a rămas neclintit precum piatra care rămâne, în timp ce apa trece peste ea. Până la urmă a plecat ficiorul de acasă.

De regulă cam acesta este portretul tipic al celui care spune că la ţară nu se pot face bani: lipsit de imaginaţie, fără nicio idee, conformist până la limita absurdului. Face acelaşi lucru de 20 de ani şi se miră că nimic bun nu se petrece anul ăsta în comparaţie cu anul trecut, dar asta nu înseamnă că va face altceva în următorii 20 de ani. Îl copiază pe vecinul său şi e absolut şocat că o duce fix ca vecinul, deşi e de trei ori mai deştept şi în plus a mers şi cu trenul la viaţa lui. Gata să se plângă că e rău, dar incapabil să definească în vreun fel binele. Ruşinat de toată moştenirea satului în materie de meşteşuguri tradiţionale, admirator al isteriei urbane în materie de construcţii şi standard de viaţă în general. Pe scurt, eterna capră râioasă care poartă coada sus.

Mai am un exemplu relevant. Am cunoscut un nene legumicultor. Era junior legumicultor, pentru că tatăl său, senior legumicultor, avea sere şi solarii de prin 1960. Aveau împreună grădina tipică a unei gospodării moldoveneşti: 2000 de metri pătraţi. O “mobilaseră” cu un râmnic (iaz) care colecta apa unui pârâu, aveau răsadniţă mare şi 2 solarii care ocupau ca la 200 de metri pătraţi. O pompă urca apa la deal şi udau cum îi mai prost, cu furtunul. Anul lor agricol începea la Crăciun, când semănau roşiile în cutii cu pământ şi le puneau pe sobă, în bucătărie. Cu dotarea asta făceau miracole, cel puţin o dată pe săptămână maşina mergea încarcată la târg cu legume. Nu aveau pomi, nu aveau vacă, doar vreo 10-12 porci creşteau tot timpul. Pământ în câmp, vreo 5 hectare, pe care le dăduseră în parte. Făceau bani, şi gospodăria era orientată spre piaţă şi spre producerea de bani.

Planul de afacere era simplu: a) nu ardem gazul cu pământul din câmp, îl dăm la alţii să-l lucreze şi din arendă ţinem porcii; b) decât să cumpăr 2 hectare în câmp, mai bine mai cumpăr o grădină de 2000 de metri pătraţi pe care să fac legumicultură; c) decât să cumpăr o grădină de 2000 de metri pătraţi, mai bine mai fac 2 solarii de 200 metri pătraţi. Simplu şi eficient. Alte observaţii de legumicultor, pe care vi le dau ca atare, ca să vedeţi cum gândeşte un ţăran cu portmoneul plin: bani din legume face cel care ajunge printre primii în piaţă, adică cel care izbuteşte să vândă trufandale. Omul adăuga apoi că, fiind botoşănean, întotdeauna ajungea la vânzare după gălăţeni, deci nu vindea NICIODATĂ în regim de trunfadale. Cu toate acestea, era mulţumit de câştig. Mai zice că întotdeauna în grădină ceva o să meargă, şi alte lucruri nu vor izbuti. Deci, din ce punea în pământ, un anumit procent nu se făcea, fie din cauza vremii, fie din cauza unor aşteptări eronate. Cu toate acestea, ceea ce se face compensează ceea ce nu se face. Mi s-a părut relevantă judecata, bună de servit celor care spun că agricultura este riscanta. Ei, ştiţi ce cultiva vecinul legumicultorilor? Porumb. Într-o grădină similară, cu aceeaşi bună expoziţie sudică, lângă cineva care făcea legumicultură de 50 de ani, vecinul cultiva porumb şi se plângea că “e rău de bani la ţară”.

Legat de muncă, în privinţa căreia comentatorul blogului Dileme existenţiale ne asigură că “nu este deloc puţină”, intervin aici cu o observaţie personală, pe care n-o bag pe gât nimănui. Multul sau puţinul ţin de ceva, de un termen de comparaţie. Cum zicea juniorul grădinar pomenit mai sus: “Pe ce faci, pe ce-ai mai face; pe ce stai, pe ce-ai mai sta.” Dacă te obişnuieşti să lucrezi, atunci multul devine puţin. Dacă plăcerea şi idealul tău în viaţă e să stai tolănit la televizor, s-ar putea ca şi banala ieşire pentru a da mâncare la pui în curte să fie un efort insuportabil. A spune că la ţară e multă muncă, ăsta e virus de orăşean deprins cu viaţa după blocuri. Dimpotrivă, cele mai serioase argumente pentru viaţa de la ţară sunt: folosirea intensă a mâinilor, diversitatea operaţiunilor (e foarte greu să oboseşti într-o zi care începe cu udatul grădinii pe răcoare, la patru dimineaţa, urmat de o coasă de control, vreo 2 ceasuri cât încă mai e rouă, după care construcţii în cob intercalate cu udat pomi, şi terminată cu hrănitul animalelor, de exemplu). Experienţa ne arată că statul la birou e mult mai obositor. Eu lucrez câte 8-10 ceasuri, uit şi să mănânc, iar când apune soarele mă opresc cu regret şi-mi spun: “Dacă mai lumina 5 ceasuri, tot aş mai fi lucrat”. Când sunt răpus de oboseală, vara, ma întind pur şi simplu pe pământ şi adorm ca-n pat, iar după 15 minute sunt proaspăt ca la începutul zilei.

Să spui că pentru un “minim de energie electrică” trebuie plătită o factură înseamnă ori să ai o definiţie inadecvată a “minimului”, ori să fii profund dezinformat în privinţa producerii autonome a energiei electrice. Să vorbeşti despre panourile fotovoltaice ca despre unica alternativă, iarăşi trădează mari carenţe informaţionale. Cred c-am mai spus: energia solară convertită în energie electrică prin intermediul panourilor este o fiţă tembelă, şi nici măcar ecologică. E adevărat că procesul în sine nu poluează, însă producerea unui panou este cât se poate de poluantă. În plus, este perfect adevărat, panourile au o viaţă destul de limitată, şi sunt exorbitant de scumpe. Ele pot fi o soluţie cel mult la oraş, subiect care pe mine nu mă interesează. Pentru noi, cei care mergem la ţară, producerea de energie electrică din biogaz este probabil cea mai fezabilă oportunitate, mai ales având în vedere că gospodăria clasică are cantităţi impresionante de biomasă pe din care se poate produce metan în regim casnic. La asta se mai poate adăuga o morişcă eoliană, poate nu peste tot, dar unde e posibil merge ca sursă suplimentară.

Cât despre minimul de energie electrică, dacă scoatem toate sculelele din bucătărie (cuptor cu microunde, mixer, friteuză, toaster, blender), maşina de spălat, frigiderul, televizorul şi congelatorul, este cam greu să nu poţi produce singur, gratuit, cu ceva efort, curentul de care ai nevoie. Dacă definiţia feminităţii e cuplată de maşina de spălat şi de cuptorul cu microunde, atunci ai o problemă legată de feminitate, pe care n-am s-o rezolv eu aici, nici măcar n-am să mă străduiesc. Dacă apa din fântână n-o poţi scoate cu braţele, ci musai îţi trebuie o pompă, atunci ai o problemă cu masculinitatea, ţi-o las şi pe asta la pachet. Dacă o după-amiază perfectă nu se poate fără televizor, iarăşi, ai o problemă cu definiţia după-amiezii perfecte, şi mă tem că niciun dicţionar din lume nu va sări în ajutor. Toate acestea fac parte din tragedia vieţii moderne, şi-i păcat ca cel dependent de sucul ăsta să fie tulburat în dulcea lui suferinţă.

Hei, şi ajungem şi la vândutul şi declaratul la fisc. Aici e o mare bubă, este perfect adevărat că statul lucrează intens la realizarea unei mai vechi fantasme: impozitarea veniturilor din agricultură. Prea mulţi moşnegi vindeau purcei la iarmaroc fără să plătească impozitul pe venitul persoanelor fizice, prea multe legături de mărar erau traficate în piaţă de băbuţe evazioniste dubioase. Era timpul să se pună capăt acestui flagel care măcina seriozitatea fiscală a poporului mioritic. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus simplu: OG nr. 8/2013. M-am delectat cu textul noilor biruri, pe lângă care fumăritul medieval mi s-a părut, scuzaţi oximoronul, parfum.

Dacă privim lucrurile fără imaginaţie, atunci un ţăran întreprinzător care are vaci şi vinde laptele acestora sub formă prelucrată (caşcaval, telemea, urdă etc.) ar trebui să fie impozitat de 3 ori: a) pe pământul pe care produce furajele pentru animale, cu impozitul pe proprietate; b) pe tot ce trece de a doua vacă, cu impozitul forfetar; c) pe produsele prelucrate pe care le vinde în piaţă, ca venituri obţinute din activităţi independente. Încerc să reflectez dacă în România capitalistă există în acest moment o clasă mai jefuită decât cea a ţăranilor gospodari, şi nu găsesc. De vină trebuie să fie prea şubreda mea erudiţie fiscală, sunt sigur că bocancul statului este aşezat protector pe mult mai multe cefe.

Dacă, dimpotrivă, avem imaginaţie, putem să abordăm problema mult mai creativ. Totul e să ştim că peştii mici trec prin orice plasă, iar în vremurile în care statul vrea să controleze traficul de gogonele murate, nu-i cel mai inteligent lucru să te afişezi cu ditai butoiul de murături după tine. Hai să lecturăm cu atenţie OG nr. 8/2013. Să zicem că vrei să faci legumicultură. Statul impozitează la solarii tot ce depăşeşte 2000 de metri pătraţi. Deci, faci până în 2000 mp, şi basta. Este enorm, în treacăt fie spus. Eu am deja un solar de 72 mp şi aş vrea să mai fac 3 anul ăsta, adică să ajung la vreo 300 mp. Vrei să faci pomicultură. Dacă ai depăşit 1,5 ha, statul te impozitează cu 4709 lei pentru orice nou hectar de pomi pe rod. Te limitezi la 1,5 ha. Îţi poţi configura o gospodărie frumuşică rămânând cu totul sub nivelul de impozitare, caz în care nu datorezi nimic la norme de venit. Să nu-mi spună nimeni că nu se poate trăi bine cu: 2 vaci, 6 porci, 10 oi, 1,5 ha de livadă, o grădină de 5000 mp şi 2000 mp de solar.

Ce se întâmplă însă dacă mai vrei să cumperi un teren pe care să faci livadă? Legal, se poate să scăpăm de impozit şi atunci. Facem separarea de patrimonii cu nevasta (regimul matrimonial al proprietăţii comune asupra bunurilor nu mai este singura opţiune posibilă) şi gata, ea cu livada ei, el cu a lui. Ea cu vacile ei, el cu ale lui. Când mai luăm o bucată, o trecem pe numele ficiorului, asta pentru că şi copiii pot avea patrimoniul lor. Şi uite aşa, se poate fracţiona proprietatea, totul respectând scrupulos legea şi spiritul ei.

Cât despre impozitarea din pieţe, au apărut noi formule de marketing în occident, pe care e bine să le adoptăm şi noi. Cel mai prost lucru pe care-l poţi face este să dai totul la intermediar, apoi să înjuri că agricultura nu este rentabilă (curios, n-am auzit niciun intermediar care să înjure intermedierea că nu este rentabilă). Al doilea cel mai prost lucru este să mergi în piaţă şi să aştepţi să ţi se vândă marfa, deşi e o soluţie perfect viabilă pentru 4-5 ţărani gospodari care se asociază, eventual îşi închiriază un magazin undeva. Cel mai bun lucru este să constitui o reţea de consumatori cărora să le furnizezi produse proaspete şi ecologice direct la domiciliu. Lucru care se poate face perfect dacă ai: 1,5 ha de livadă, 5000 mp de grădină, 2000 mp de solarii, 2 vaci, 6 porci şi 100 de găini, totul eco. Sunt curios cum se va fiscaliza producţia în acest caz, cu paporniţa la uşa consumatorului mulţumit de produsele tale. Ah, da, uitasem că în România este o mândrie să-ţi plăteşti impozitele, din care se fac autostrăzi, se finanţează un învăţământ performant şi un sistem de sănătate bine pus la punct.

                                                                                                   A. Negru

                                                                                          

Culturã cu premeditare

Contimporan cu fluturii

Interviuri (ne)convenţionale cu artişti mai mult sau mai puţin maramureşeni

Nicolae Scheianu: În istoria românilor, numele Ioan Dragoş are, din păcate, o conotaţie negativă datorită acelui revoluţionar care la paşopt a trădat cauza românilor. Am avut în armată un prieten pe care-l chema Marin Preda şi care abia reuşea să ducă la capăt o scrisoare către părinţi. De unde, când şi de ce au venit Drăgoşeştii în Lucăceştii de pe Samus, domnule Ioan Dragoş?

Ioan Dragoş: Până la bunicul meu, Gheorghe Dragoş, nu ştiu să fi existat acest nume în Lucăceşti, sat dominat de numele de familie Cristian şi Buciuman. Bunicul meu a venit de departe, de la o aruncătură de băţ, de peste Someş, din satul Gârdani, azi comună înfloritoare şi de sine stătătoare (să nu zici că nu scriu cu rimă!). A avut trei feciori, (tot ca în poezie), care, la rândul lor, au avut feciori care au multiplicat numele pe Valea Someşului, cum ar veni, să fie acest nume pe ambele maluri. Semnificaţia, pozitivă sau negativă a numelui, o dă omul care-l poartă, singur şi "de sine stătătoriu". Mi-amintesc de speţele pe care le făceam la Facultatea de Drept din Sibiu, pe tema modificării numelui pe cale administrativă, şi cel mai simplu era să ceri schimbarea numelui Antonescu, pentru semnificaţia acestuia în istorie. Poetul nu trebuie să-şi schimbe numele pentru că are varianta pseudonimelor, nu-i aşa, domnule Scheianu? Am publicat o carte ("Acestea sunt amănuntele") cu pseudonimul Ioan Chira, am participat la concursuri de poezie cu nume ca: Ioan Cristian, Ioan D. Lucăceanu, Ioan Aurel Dragoş, Gheorghe Cozma şi în nici un caz numele nu a constituit un impediment, chiar dimpotrivă, folosirea numelui Chira, ce aparţine soţiei mele, Eugenia, mi-a adus un premiu important şi un volum consistent, "Acestea sunt amănuntele", volum pe care îl cunoşti şi despre care Nicolae Coande spunea că "trădează un poet matur, cu o bună tehnică a montajului, cu serioase lecturi poetice".

N.Sch.: Lucăceştii pe Someş au dat ţării pe lângă o rezervaţie de lalele pestriţe şi o moară care a ajuns vedetă la Muzeul din Dumbrava Sibiului. Dom' profesor, dom' jurist, dom' director, cu mâna pe suflet te-ntreb: pe vremea studenţiei dumetale de la Sibiu, când îţi era dor de apa Someşului cea repede curgătoare (sau cel repede curgător) - nu te duceai adesea la părău, s-asculţi cum apa curge-ncetişor şi să mângâi scocul morii tale natale? N-ai rămas niciodată peste noapte în decorul acela rustic din Dumbravă cu o tânără studentă dornică să afle de la tine tainele dreptului şi misterurile universului?

I.D.: Moara în cauză a fost şi a familiei mele (bunicul din partea mamei, Laurenţiu Cristian, fiind coproprietar), iar tata, Aurel, a lucrat ani buni "în schimburi" la aceasta, aşa că aş fi putut alege şi pseudonimul "Morar" dar sunt cel puţin doi poeţi importanţi cu acest nume, Vasile Morar şi Ioan T. Morar. Cât despre studenţie, ca orice perioadă din viaţă, după ce trece ştii cum ar fi trebuit să o abordezi. Nu am mari regrete, am citit, am scris, poetul Geo Dumitrescu m-a publicat constant la al său "Atelier literar" din "Luceafărul" în perioada 1976-1980, sintagmele din prezentare: "sunt pagini în care se păşeşte cu dreptul în poezie: promisiuni consistente şi perspective favorabile", au înlăturat o parte din îndoielile privitoare la "perspectivele poetice". Lecturi din Dostoievski, Kafka, Breban, pe lângă cele din poezie au "îndulcit" litera relativ seacă a textelor normative şi a cursurilor de drept. În timp, cred că am valorificat, în sens poetic, cuvinte şi sintagme juridice (cutuma, repunerea în termen, sentinţa etc.) şi, după cum ştii, tot timpul există cineva care doreşte să afle "tainele şi misterele universului".

N.Sch.: Nu se poate să nu te întreb care era atmosfera intelectuală a Sibiului anilor '70, dată fiind umbra lui Blaga în cetate, aerul de burg copleşit de veacuri, aura istorică şi culturală a oraşului. Cu cine discutai literatură, ce figuri ilustre (mai) trăiau în oraş, ce "urme" literare a lăsat acea perioadă în scrierile tale?

I.D.: Am învăţat în acea perioadă să citesc la bibliotecă. Biblioteca "Astra" din Sibiu, impunătoare din toate punctele de vedere, era căutată de majoritatea studenţilor. Când am început studiile universitare, ponderea specializărilor era umanistă (filo, istorie, drept), dar, în cei patru ani, raportul s-a inversat în favoarea specializărilor tehnice. Mai erau şcolile de ofiţeri şi Facultatea de Teologie. Numeric, studenţimea sibiană a acelei perioade era redusă, ne cunoşteam între noi, iar căminul era comun: două nivele pentru fete şi două pentru băieţi. Muzeele, casele, străzile, podurile ("podul minciunilor") totul era de încărcătură istorică şi culturală. Mai erau restaurantele ("Împăratul romanilor", "Belvedere") localuri elitiste şi inaccesibile studenţilor, dar şi localuri "din popor", "Bufniţa" sau "La Călugăru", unde şi studenţii îşi puteau permite să intre. I-am văzut, dar nu am îndrăznit să-i abordez, pe Mircea Ivănescu, pe Ion Mircea, am văzut în 1980 în vitrina unei librării sibiene "Cel mai iubit dintre pământeni", apropo de colegul tău de armată Marin Preda, dar bursa de student era insuficientă, aşa că am cumpărat romanul mai mulţi şi l-am citit "pe ore", ziua şi noaptea, pe bază de "grafic de lectură". Dacă le spun copiilor mei, Remus şi Ioana, aşa ceva, nu vor să creadă. Poate mai târziu...

N.Sch.: Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin munţi/ Stejarii vor mai fi şi-atunci/ Mai aminti-mă-va vreun trecător... Lângă Sibiu, la doar câţiva km distanţă se află Răşinarii lui Goga, lui Cioran şi ai multor învăţaţi luminaţi ai neamului. Întâmplatu-ţi-s-a, oare, vreodată, să te cuprindă brusc un prădalnic dor de ducă şi să te facă să iei tramvaiul, săgeata galbenă şi să descinzi pe străduţele înguste ale Răşinarilor sau să urci până sus pe Coasta Boacii? "Que-este que ca, Coasta Boatchii?" Exista acel "mister neesplicat" în mintea şi în trăirea metafizică a tânărului poet? (cu aspiraţii universale, bănuiesc)

I.D.: În vremea aceea (ce istoric sună!), Cioran nu prea era cunoscut sau recunoscut oficial. Am citit în "Luceafărul" nişte aforisme selectate după tipicul vremii, aforisme care nu contraveneau "excesiv" ideologiei oficiale. Evident că am fost în Răşinari, nu ştiam atunci prea multe despre Cioran, cele mai multe le ştiu după ‘90, dar acel "mister neesplicat” a rămas intact. Cât despre "aspiraţiile universale" ale tânărului poet, nici nu mai ştiu ce să spun. Am primit o săpuneală zdravănă de la primul meu mentor, Geo Dumitrescu, pentru "calofilie" şi câţiva ani n-am mai putut să scriu. Mi-a prins bine şi doresc să cred că am evoluat.

N.Sch.: De ani buni, dacă nu de decenii, eşti prins cu trebile la Consiliul Judeţean Maramureş, director al unei importante direcţii, ceea ce presupune rigurozitate, disciplină, răspundere şi echilibru. So, din raţâuni de stat, poeţii judeţului te văd tot mai rar în urbe, la manifestările culturale, alea care sunt. Se-mpacă greu adminestraţia cu poezia? Sunt ei, juristul, profesorul şi directorul Ioan Dragoş mai importanţi decât Ioan Dragoş poetul, autorul unor poeme admirabile şi al unor cărţi bine primite de critică?

I.D.: Ţi-aminteşti, domnule Nicolae Scheianu, de perioada când lucram în acelaşi birou al Consiliului Judeţean şi de faptul că eram şi sunt prins de trebi administrative? Dacă mă întreabă cineva de ce fac acest lucru, le spun "cu mâna pe inimă" că am de ţinut doi copii la facultate la Cluj. Am familie, am responsabilităţi, trebuie să am un venit sigur, cuantumul acestuia este discutabil, ceea ce fac este într-o mare măsură ceea ce am învăţat să fac, şi cred că mă descurc bine. Nu cred că se poate trăi din scris. Boema artistică este sau nu spectaculoasă, mi-ar place, poate, şi mie, dar n-am timp, este o constatare. Am un serviciu (cum se spune în popor) am responsabilităţi pe care mi le asum, am ore la Facultatea de Drept a Universităţii "Bogdan Vodă" (activitate permisă de Legea 188/ 1999 privind statutul funcţionarului public) dar asta nu înseamnă că nu îmi doresc să particip la activităţi ale "breslei". O perioadă am fost "izolat" la Satulung (1980-1988), unde am înfiinţat un cenaclu literar "Petre Dulfu" şi unde se întâmplau nişte lucruri interesante alături de Vasile Morar, Emil Florescu, Dorel Macarie, Ion Voicu, Nicolae Mărieş şi alţii, chiar dacă la înregistrarea acestui cenaclu simpaticul domn Bandula, preşedintele comitetului de cultură, m-a întrebat cu doză de complicitate şi ironie: "ce pui la cale...?" Cât despre "poeme admirabile" etc., aş fi tentat să nu răspund. Dar pot răspunde cu "vorbele altora". Despre poemele sau cărţile mele au scris: Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu (de două ori!), Radu Călin Cristea, Petru Poantă, Constanţa Buzea, Dan Silviu Boerescu, Nicolae Coande, Vasile Morar, Marian Ilea ş.a.

N.Sch.: După felul în care îţi tratezi creaţia literară s-ar părea că aceasta este complementară vieţii tale. S-a supărat "cavalerul triunghiului" pe lumea literară, a scăzut credinţa în puterea metaforei? S-a certat Ioan Dragoş cu Ioan Chira?

I.D.: Am publicat mai multe cărţi, fie individuale, fie colective la edituri din Timişoara, Cluj-Napoca, Tg. Jiu, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Constanţa, Slatina între 1986-2003, ceea ce demonstrează, dacă mai era cazul, că nu există nici o contradicţie între administraţie şi poezie. Ioan Dragoş nu s-a certat cu Ioan Chira, ei chiar vor face parte din aceeaşi antologie "Ulise în bucătărie", premiile obţinute de-a lungul timpului fac parte din viaţa mea şi aş fi ipocrit să spun că nu mi-au făcut plăcere, dar nu acesta este cel mai important lucru.

Mai în glumă, mai în serios, spuneam înainte de 1996 că nu-mi voi publica volumele de versuri în regie proprie. M-am ţinut de cuvânt şi toate volumele mele au fost publicate în urma câştigării unor concursuri...

Nicolae Scheianu

nicolae.scheianu@ne-cenzurat.ro

În plină iarnă siberiană o găină îşi face de cap !

Mare le-a fost mirarea şi nedumerirea familiei gospodarului Aurel Dragoş, din Lucăceşti 103, comuna Mireşu Mare, când nepotul cel mare, Gelu a auzit la „sinalău” (locul unde se depozitează fânul pentru vite) piuit de pui. Nu-i venea să creadă că este posibil aşa ceva în plină şi geroasă iarnă! S-a îndreptat totuşi către locul cu pricina şi a descoperit găina pe care „găzdoii” de mult au crezut-o în gura vreunei vulpi înfometate sau câini care mai dau târcoale coteţului de găini în căutarea unui meniu mai consistent. În momentul în care s-a apropiat de cuibul pe care ea şi l-a făcut pe fânul din sinalău a descoperit un pui. Normal că toată lumea s-a alertat şi a fost „transferată” în casa bunicilor la căldurică deoarece a scos până acum doi puişori dar mai cloceşte încă 14 ouă...

Ceea ce este interesant e faptul că sunt ouăle ei şi tot procesul acesta s-a întâmplat fără ştirea sau ajutorul nostru.

Din spusele bunicii Anica Dragoş, de 80 ani, aşa ceva nu a mai întâlnit până acum : „Eu am pus multe cloşte la viaţa mea dar acestea cloceau primăvara şi vara, începând cu luna aprilie. Văd că acum şi găinile au luat-o razna. Acuma, noi om griji de puişori că aşa-i bine dar tare greu ne-a fi. Numai să mai scoată şi alţii dacă nu o îngheţat ouăle. Săraca cloşcă că flămândă o fost”.

Dacă nu vă vine să credeţi „păţania” cu cloşca familiei Aurel Dragoş, vă aducem câteva fotografii ca dovadă şi argument că şi în lumea păsărilor sunt vedete şi vedete. Iat-o pe una dintre ele.

Cristian LAURENŢIU