Porțile deschise ale sufletului

 

DRUMUL SPRE ACASĂ

Dacă anul 2022 a fost un an extrem de bogat și prolific pentru îndrăgita scriitoare Aurelia Rînjea, publicând nu mai puțin de 7 cărți personale de autor, iată ca nici anul 2023 nu se lasă mai prejos și începe în mare forță chiar din luna ianuarie, când  publică  4 volume de autor, conținând  versuri în limba română și în limba franceză, toate aceste volume fiind publicate la Editura  Stef, din Iași.

Despre scriitura doamnei prof. Aurelia Rînjea, am mai scris în alte recenzii ale cărților domniei sale și iată că și de această dată, observăm aceeași sete de cuvânt, aceeași dăruire necondiționată prin poezie. Autoarea creează templu de lumină din cuvinte, pe care le închină lumii și lui Dumnezeu. 

Cred ca nu întâmplător autoarea a ales imaginea de pe copertă, căci așa cum spune Victor Hugo: „Sufletul are încredere în raza de lumină” (Victor Hugo). Deschizând cartea DRUMUL SPRE ACASĂ, precum deschidem o poartă a frumosului oraș Slanic-Prahova, așa cum ne este prezentat pe copertă, pătrundem pe raze de soare în universul plin de dăruire al autoarei Aurelia Rînjea, care ne întâmpină încă din prag, cu un motto plin de înțelepciune: „Venim de undeva / Atât de sus / Memoria Luminii / S-o trăim / Înnobilând-o / În timpul ce ni-i dat”.

Autoarea, precum o gazdă bună, ni se adresează, nouă cititorilor, cu vorbe calde, de suflet, într-un cuvânt introductiv cu titlul: „Poveștile vii”: „Poveștile ne-au fost dăruite pentru a rămâne vii: de unde am venit, cine suntem… Să întoarcem timpul, să întoarcem cele ce sunt, ca să ne înțelegem întru cele ce suntem. Venim de undeva prin cuvânt, prin bunăvoința Creatorului. Pământește venim din vatra strămoșească, a noastră de a fi, spre a ne întoarce Acasă. Acasă, e locul unde ne-am născut și am cunoscut lumea aceasta pământeană. La venire ne-au întâmpinat Părinții și Bunicii. Venim cu un rost, purtați de Iubirea Luminii, pentru a zămisli un alt cosmos, după chipul şi asemănarea Sa. Venim de acolo, trăim aici pe acest pământ și ne întoarcem crescător în frecvență, mai sus decât de unde am venit, ACASĂ!”

În aceste „povești vii” se află chintesența întregului volum, pe care autoarea îl descrie îmbrăcat în slove parcă sfințite de Dumnezeu, cu o cumințenie a omului născut creștin, român și cu dragoste de neam și țară. Autoarea își deschide porțile sufletului, lăsând cititorul să pășească în templul ființei sale, fără să se gândească că tropotele pașilor ce vor trece peste comorile adunate ar putea să îi diminueze din puritatea cuvintelor așternute pe file. Dintr-o mare iubire de neam, de glie, de om și de  tot ce-i viu, autoarea se dăruiește pe sine, oferind necondiționat ofranda versurilor sale tuturor celor ce vor dori să le descopere.

Din cuvintele autoarei înțelegem că „Românul, are în fibra sa sădită iubirea de Dumnezeu, pe care firesc îl situează în familia sa, în capul mesei. Latent, există în fiecare român această chemare spre reamintire al acestui Acasă ancestral, printr-un dor înalt simțit și trăit. Un mod de a trăi lăuntric amintirile și absențele, de a reveni la o stare emoțională trăită și dorită, dar atât de regeneratoare”.

Volumul de poezii DRUMUL SPRE ACASĂ este  împărțit în 3 capitole  distincte, fiecare  având o tematica proprie, construit cu multă dibăcie, precum un puzzle inteligent, unde se așează perfect piesa, cu piesa la locul ei.

 

Capitolul 1. „Un drum de lumină”  

În primul capitol, poezii precum „Acasă”, „Puii dorului”, „Copilăria”, „Hora de viori”, „De Crăciun”, „Un cântec”,  ne poartă pe meleagurile dulci, de basm, ale copilăriei, pe plaiuri pline de dor, amintind de sărbătorile de Paște, de Crăciun, de casa părintească, de părinți și de bunici.

Versurile Aureliei Rînjea sunt imprimate cu trăire, cu sentimente sincere și curate, cu un dor cald și proaspăt, asemeni unei pâini ieșite din cuptor. „Casa mea de la țară / Îl mai păstrează / Pe Dumnezeu în prag / Raiul de acasă / Luat cu mine în suflet / La oraș / Mă revendică și mă învie / Cu fiecare dor / De Mamă de Tată / De Bunici” (Un cântec).

Poeta lasă să se desfășoare firul simțirii în poeziile sale, precum un fir de mătase, ce se ondulează pe creste de amintiri pline de simțăminte și emoții, transformându-le într-o mare de cuvinte, pe care navighează nestingherită cu setea în suflet. „Ne ascundem în tăcere / Acolo crește / Setea de adevăr / De credință / Precum iarba printre / Rosturile de piatră” (O sete).

Odată cu trecerea timpului, dorul crește în intensitate. „Câteodată - tot mai des / Îmi vine să mă îmbrac / Cu iia bunicii / Să urc dealul adulmecând / Liniștea tălpilor ei” (Câteodată), pentru că „Limba în care te-ai născut / Scrie mereu drumul spre casă”, pentru ca „Sa nu uităm cine suntem” (Adevăr) „Vin ninsori cu dorul de Mamă / Pe firul de lână al Bunicii / Împleteşte drumul vegheat / De cei ce m-au iubit / Nu e loc în trup să nu doară / Nici pe pământul pe care-l ating” (Durere).

Pentru poetă, poezia este un refugiu al sufletului, prin care poate crea punți și cărări către Dumnezeu și îngeri, sfidând înlănțuirea timpului care ne cuprinde. „Poezia e adăpost / Pentru suflet / Pentru timpul care ne fură / Cu ea ai nădejde / Printre flori de măr”... „Horim un pod de dor / Din dulcele Cuvânt” (Dulcele Cuvânt).

Folosind construcții inedite,  poeta Aurelia Rînjea surprinde plăcut cititorul cu expresii originale: „Fior de frunză”, „ochi de fântână”, „vise înflorite”, „rai nerostit”, „mărșăluiesc în priveghi”, să rotim sorii”, „hamacul cerului”, „foița de timp”, „gângură o doină”, „alaiul singurătăţii”,  dar și cu  sintagme de poveste, care dau  poeziilor o alură de basm, „arbori vrăjiți”, „cai înaripați”, tărâmul de basm al bunicii”, potcoave de aur”, „roata a timpului”, „prispa cerului” , „duh de iubire”, „imperiu de corăbii”, „carul cu vise”, „poveşti cu sânziene”, „crai de munte”, etc.

Scriitoarea Aurelia Rînjea se joacă precum un magician dibaci cu slovele, așezându-le  într-o combinație surprinzătoare, acolo unde nu te aștepți, într-un mod inovator și plăcut. O poezie de sugestie, un vers al nerostirii, al intuiției, al jocului minții agile să hotărască într-o secundă care este calea de urmat, spre a înțelege sensul dorit de autoare: „Cuvintele înșirate pe ață / Ca niște covrigi să ne țină de foame / Să știm ce gust are veșnicia” (Povesti de noapte).

Doar poeții simt cu adevărat că poezia este de sorginte divină, născută din Dumnezeu, legănată pe bătăi de aripi îngerești și purtată de muze celeste în șoapte spre sufletul poetului, care fără să-și mai pună întrebări o așează pe foaie. Poeta Aurelia Rînjea face referire în versurile sale de nenumărate ori la această sorginte divină a poeziei: „Alerg cu tine în brațe Poezie” ... „Până când Dumnezeu / Coboară la Cina” (Demers), „Crește o Poezie / Cu brațe de aer / Ce seamănă cu mine / Pământul o știe / Cerul o mângâie / Iarba o visează / Păsările o cântă”... „În catedrala inimii / Poemele doinesc” (Ca un părinte), „Să-mi apăr comorile / Adunate din râu / Acum ascunse-n penar / Să le pun la fiecare dorinţe / Să le-arunc peste casă / Să se prefacă-n cocori / Purtători de dor şi răvaşe / Pentru Dumnezeu” (Dimineți).

Legătura dintre cele două lumi, cea a trupului și cea a sufletului, dintre viața pământeană și viața veșnică este superb relevată în versurile: „Muntele meu de pâine / Copt pe plita dintre / Cei rămaşi și cei plecaţi”... „De când ai plecat Tată / Aştept o altă apă / O altă Înviere / Via urcă spre cer căutând / Un semn de la cineva / Dar nu e nimeni”... „Bătrânii nu mai urcă muntele / Au săpat galerii / Să treacă mai uşor / Dintr-o poveste în alta / Dintr-un dor în alt dor” (Din dor în dor).

Acest „acasă” la care face referire poeta, nu este casa în care locuiești, ci casa unde sufletul se afla acasă, iar „Românii au plecat în lume / Cu biserica în spate / Satul dintotdeauna a fost / Pentru România / Un Axis Mundi / Din cioburi de icoane / Refacem trecutul / Poporul român / Să-și continue nemurirea / Cu fața la Dumnezeu / O nemurire hristică / Fără valoarea Lui / Suntem pierduți / Poporul acesta a fost / Și va fi o punte a păcii / Între popoare” (O punte).

Pentru poporul român, atât de frumos autoarea își dorește: „Aștept Ziua / Deșteptării înțelepte / Pentru acest popor / A iubirii de neam / De gând de inimă / Într-o rugă / Cât România Mare / Să ne așezăm gândurile / În palmă / Să le înălțăm spre Cer / Să fie pace” (Ruga) pentru că „Armonic curge / Sufletul românului / În poeme dimineţile / Încrustate în suflet / Frântură de rai cugetând / În limba îngerilor - a noastră / Aici bucuria cerului / Curge în oameni cu darul / Împărtăşirii prin Cuvânt / În câmpul infinit Al iubirii lui Dumnezeu” (Împărtășire),  iar  România  este pentru poetă „O Țară de poveste / În care Maica Sfântă / Se plimbă printre români / Mi-e dor de cheile casei puse la grindă / De bătrânii care așteaptă la poartă / De copacii tăiați de străini / Care plâng cu rădăcinile în noi” (Un dor).

 

Capitolul 2. „Vremuri de cumpănă”  

În cel de al doilea capitol, tonul se asprește, cuvintele devin mai grave, iar poeta pune degetul pe rană și vorbește despre „Copii flămânzi / Fără părinți și țară”, care  merg la școală „Cu ultimul măr”, despre sărăcie, căci „Se încălzesc la ultimul chibrit”, într-o  amenințare continuă  a războiului, unde „cerul scutură gloanțe” (Când).

Din versurile autoarei pline de tristețe, înțelegem disperarea și deznădejdea, pentru că „Noi romanii / am fost crucificați”... „Să ne îngenuncheze / Fără legământ / O răsturnare a valorilor / O marginalizare”, căci... „Ne-au luat drepturile” și „Vor o Europa / Fără Dumnezeu / Cuvinte fără  acoperire / Mimează încrederea / Ne fură identitatea / Sufletului / Dar nu suntem singuri / Suntem cu EL” (Un Exod). Mai rău de atât, sforile sunt trase de „mai marii lumii” ce „își beau visele la margine de umanitate” (Spectatori), iar noi asistăm ca niște spectatori la spectacolul sumbru ce ni se pregătește. Autoarea spune: „Nu avem voci în Țara asta / Doar ecouri / România a comasat Țara / În Biserică / Acolo respiră / Pentru a se regenera” (Unde sunteți), „Unde măştile nebune / Își joacă rolul / Până la ultimul zid / Al disperării / Jertfindu-se pe altarul / Noii ordini / În azilul răstignit / De saltimbancii care / Şi-au vândut sufletul” (Iartă-i) și se întreabă: „Unde e Brâncoveanu / Bălcescu / Poporul e schilodit / În interior” (Unde).  

„În vremuri ale înșelătoriei universale, a spune adevărul este un act revoluționar” (George Orwell). Aurelia Rînjea este un poet asumat care are verticalitatea adevărului în ființa și demnitatea scriitorului, care se simte responsabil de educarea tinerelor generații, de viitorul umanității, un poet care spune adevărul cu voce tare atunci când cei care ar trebui să o facă, dorm parcă, având gândirea înghețată: „Astăzi un virus ideologic / Vrea să schimbe / Matca sufletească / Unii sunt plătiți / Să scrie articole / Împotriva acestui neam / Alții atacă Creația / Nu mai avem repere” (Umbre).

În acest capitol observăm construcții de excepție ale  autoarei, ce devin  plânset în hohot de răzvrătire: „E frică și ger în oameni”, „Lupi bezmetici / urlă în lume”, „Haite întregi se petrec / Printre îngeri surghiuniți / Într-o dezumanizare slobodă” (Lume Sălbatică), „Niște ochi negri dau târcoale / Caută supraviețuire / Dincolo de granițele răbdării / Se leapădă de tot / Durerea urcă la cer / Care plânge și el” (Nesomn), „Noi - spectatori - / La nebunia lumii / Cerșim demnitatea / În bătaia tunurilor” (Spectatori).

Autoarea Aurelia Rînjea, deși îndurerată și întristată de toate nedreptățile care se întâmplă,  ne învață adevărate lecții de  iubire și iertare, are puterea să se roage și pentru cei răi: „Pe cei orbi şi necuraţi / Rătăcitori / Adu-i pe calea Ta” (Rugă), „Iartă-i Doamne / Că nu ştiu ce fac” (Iartă-i).

Se spune că speranța este cea care moare ultima, iar prin exemplul propriu și prin  folosirea autosugestiei, poeta Aurelia Rînjea reînvie speranța: „Văd cum în / Răsăritul Soarelui / Cuvintele înfloresc / Cum sufletul meu / Ca un curcubeu  / Le îmbrățișează / Într-o frumusețe” (O tăcere).

 

Capitolul 3. „Calea spre acasă”  

În al treilea capitol al cărții DRUMUL SPRE ACASĂ,  rugăciunile și smerenia în fața  lui Dumnezeu sunt primordiale, înțelegând prin aceasta că „Acasă” înseamnă în viziunea autoarei  locul în care sufletul se va simți acasă atunci când îl va întâlni pe Dumnezeu. „Acolo sus în ceruri / Este sălașul nostru / Al Luminii / Pe pământ suntem / Doar călători” (Trepte).

Prin recunoașterea harului primit de la Dumnezeu, o superbă lecție de recunoștință ne este  prezentată de autoarea Aurelia Rînjea, un dar prin care autoarea s-a regăsit pe sine, s-a  redescoperit, „O catedrală de cuvinte”.  Poezia  este rugăciune, este mărturisire, este un leac și o hrană pentru suflet, „un mar biblic”, „Poezia este lumină / E dragoste / Drum spre rugăciune”  (Să zburăm).

Arma poetului din totdeauna a fost condeiul său,  pentru că luptând în felul acesta, doar cu  „greutatea cuvântului”, scriitorul se mărturisește și se botează întru adevăr, cinste și onoare, iar Aurelia Rînjea înțelege că poate să ajute în acest fel și își asumă acest lucru într-o declarație cutremurătoare: „Umanul răstignit / L-am înviat în Poezie / Din vers am dat sens devenirii / Luminează-mi / Doamne fața / Mă botez în Poezie / Curată ca un prunc ies / fiecare dată când scriu / Am devenit pâine întru ființă” (Pâine). „Simt greutatea cuvântului / Pe umeri / Cu durerea și Lumina din El / Ca o Golgotă / A trecerii de la om la Dumnezeu / Cuvântul zidește și înalță” (Îmi  caut rădăcinile).

Și în acest al treilea capitol, autoarea Aurelia Rînjea a presărat metafore și construcții ce explodează într-o feerie de simțire lăuntrică, ce devine uneori chiar vizuală: „umerii  crucii”, „orele cad”, „mugur de copil”, „pâinea nădejdii”, „Licăriri fosforescente”, „scintilații de viață”, „înfloresc înăuntru”, „secunda face implozie”, „clepsidra de foc”, „cuibarul toamnei”, „descântec de sare”, „inel de iarbă”, „ zâmbet de cer”, „troiene de gânduri”, „tâmpla sufletului”,  „sărutul mut”, „trăiri durute”, șoaptele timpului”, „Colivii suspendate de cer”, etc.

  La finalul cărții găsim un „Profil de scriitor”, de unde aflăm despre prodigioasa și prolifica activitate pe plan literar a autoarei care semnează 52 de volume personale de autor, despre nenumăratele antologii, colaborări cu reviste, dar și premii, diplome și medalii cu care a fost răsplătită de-a lungul anilor pentru bogata și intensa activitate literară. Poeta este și un foarte talentat cronicar, scriind recenzii de foarte mare acuratețe și detaliu publicațiilor apărute, cărți, antologii, reviste. Tot aici este consemnat și un număr însemnat de cronicari, jurnaliști și critici literari care au scris recenzii și cronici cărților pe care le-a publicat.

Cartea Drumul spre Acasă, prin complexitatea subiectelor abordate, luminează și călăuzește cititorul pe calea cunoașterii și a adevărului, confirmând încă o dată că poeta Aurelia Rînjea este un scriitor de excepție, de mare forță și creativitate, fiind dăruită cu o inteligență a scriiturii ce-i așterne magic gândurile în versuri de impact, ce vor dăinui peste timp.

Fără îndoială poeta Aurelia Rînjea mai are multe de spus pe tărâmul literar, iar scrierile sale nu se vor opri aici. Harul primit de la  divinitate îi da putere și motivație făcând-o să urce noi și noi trepte pe altarul creației, iar „Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub pașii tăi care urcă, ele se vor înmulți la nesfârșit” (Franz Kafka).

Mihaela CD

    Membru TWUC, LSR, WPAC

 

 

ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT

 

„Un poet este o pasăre de o desăvârșire nepământeană, care evadează din tărâmul sau celest și sosește în aceasta lume ciripind.” (Khalil Gibran)

În luna ianuarie a  anului 2023, este publicată la editura Stef din Iași, România,  cartea CĂLĂTORIE  UNICĂ  ce poartă  semnătura stimatei poete Aurelia Rînjea. Titlul ne anunță din start că este vorba de o „călătorie unică” pe care nu vrem să o pierdem, deci nu mai stăm pe gânduri și ne  aventurăm pe file de carte.

Volumul începe cu un motto extrem de sugestiv: „Scrisul - un mesaj manifest / Care să sfideze / Timpul şi timpurile / Pentru a înţelege mai bine / Raţiunea de a fi / Și dimensiunile spiritului uman”.

În introducerea pe care o face autoarea, viața ne este prezentată ca fiind suprema bucurie, ca „o călătorie unică, în care te redescoperi și îți hrănești fiinţa din abisul luminii”, „ un drum către noi înşine, o căutare de sine, o fereastră deschisă către Marea Singurătate, un examen pe care îl trecem fiecare de unul singur”, „Un anotimp al spiritului”, „O stare existenţială în care, într-o dualitate nerecunoscută înveţi să-ţi construieşti propriul vis”.

În toate acestea autoarea îi găsește un rol primordial, benefic și edificator  poeziei, pe care o descrie în cel mai magnetizant mod cu putință: „Poezia rămâne dreptul nostru cosmic la singurătate”, „într-un spectacol cosmic de lumini și umbre”, „unde ființează Poezia, la o margine de singurătate sau de univers”. „Poezia este Cosmoză, este Iubire cosmică. Este cheia care descuie toate uşile castelului lăuntric! Este un portal energetic între lumi, o evadare printr-o fereastră de trecere precum cea dintre viaţă şi neviaţă, dar reversibilă şi plină de mister, o străfulgerare sacră a barierei existenţiale, precum un efect tunel cuantic sau cosmic, dincolo de hotarele nevăzutului, prin care comunici cu El”. Poeta așează poezia pe cel mai înalt piedestal într-o declarație fără echivoc: „Poezia rămâne eterna declaraţie de dragoste adusă vieții, o corabie din cuvinte, care plutește pe un ocean al Luminii. Poezia e frumusețe infinită, e Iubire trăită”.

Încă de la începutul călătoriei noastre, în aceasta CĂLĂTORIE UNICĂ  între Cer și Pământ, autoarea  Aurelia Rînjea ne întâmpină cu întrebările „De ce?”, „De ce nu vrei?”, întrebări care relevă schimbări ale lumii percepute  doar de poetul sensibil, care are darul de a vedea nevăzutul, de a-l simți și a-l descrie prin cuvinte tivite cu fantezie. George Călinescu  spunea că „Fantezia e darul de a vedea concret universalul, deci palpabil, nemijlocit” (George Călinescu).

Autoarea Aurelia Rînjea învăluie singurătatea în mătasea versului și  poartă cititorul într-un miraj de metafore  țesute ingenios unde „ O planetă de cuvinte / De neiubiri ne desparte. / Târziul se joacă / De-a singurătatea / Care ne înfiază, / Vidul de doi”, pentru că „ Eu aprind cuvintele - Tu le stingi. /  Eu le nasc - Tu le ignori” (Dezacord) și asta pentru că numai ea vede „Cum desculţă lumina / Aprinde nopţile” (De ce nu vrei)  și  „Apa învie alt început / Peste înscrisurile de aur. / Treptele zornăie / Se eliberează de temeri” (Invocare).

Poezia pentru autoare este o formă de  existență, de crez, de  definire a  Eu-lui existențial, prin care se lasă purtată pe aripi de vers în spațiul dintre cer și pământ, descoperind o altă lume, o lume a luminii, a iubirii și a bucuriei. Poezia  este o „mantie de lumină” în care s-a  îmbrăcat  și  unde s-a găsit: „M-am găsit în Poezie / Acolo m-ai găsit copil, / Descoperind o lume nouă, / Frumoasă, demnă și umană, / Cum ai gândit-o din începuturi” (Căutare de sine),  „Mă îmbrac în poezia / Care îmi este crez / Și iubire și adevăr” (Crez), „Poezia / Este cea mai profundă  / Iubire, / Dăruită de Dumnezeu.” (Dar Divin). Și pentru că poeta consideră poezia ca fiindu-i o prietena încă din copilărie, i se adresează direct: „Ești singura bucurie”, „Copilă cu care am crescut / Împreună, / Demnă și frumoasă, / Divină și generoasă, / Liberă și înțeleaptă.” (Te iubesc, poezie).

Folosind personificarea, autoarea îngemănează slovele într-un stil propriu și creează superbe acolade de emoții, pe care le oferă cititorului pe tăvi de argint: „Pomii și-au adunat vămile”, „Au prins bucăți de inimi / Pe ramurile lor” (Inimi), „Anotimpurile, cu ochi adormiți, / Visează o nouă eră.” (Inimi), „Întrebări rupte / Din vârtelniţă / Se-nghesuie / Sub roata neputinţei.” (Anotimp inegal).

Călătoria este într-adevăr unică! Printre „Coconi de lumină” aflăm că noi suntem purtați  „În jocul cel mai joc / Sub lacrima cerului” unde de fapt „Eram de mult timp acolo / O viață și încă una” (Contopire).

Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor și ființelor, dar și al Soarelui, al zilei și al nopții, al luminii și al întunericului, este Cel Ales: „Arcă peste lume aruncată! / Pentru tine, am înălţat / Un poem. / Cât un copac / În sufletul meu, / Să-ţi odihneşti matricea / Armoniei, / Să stai la loc de cinste / La masa unde / Eşti cel ales” (Îmi este Lumină).

Parcă vrând să se asigure că mesajele transmise au ajuns la noi, cititorii, așa cum spunea Arghezi: „Emoția și poezia se strecoară în toată viețuirea” (Tudor Arghezi), emoțiile curg în cascade de versuri, una după alta, fără să ne lase timp de respirații: „Îți sărut visul / Să înflorești / Cu aripi de cer” (Zborul meu), „Unde  metafore bronzate  / Cu aripi de speranță, / Se metamorfozează în lumi” (Un periplu).

Poeta Aurelia Rînjea deține secretul unor metafore surprinzătoare cu care vrăjește cititorul, pe care le așează în poeme, în vers alb, într-un mod original. Cuvântul dansează cu imaginația poetei și pătrund  într-o „duminică de rai” unde „O pasăre face vocalize” și valsează printre: „îngeri de zăpadă” și  „spirale de paşi”, iar „cuvinte orfane” în „culori descompuse”, ca niște „călători clandestini”, privesc cu  „ochi de zăpadă” și „sculptează adevăruri” în „pereţii sufletului”  prin  „flori de zăpadă”.

Poetul  este  un simplu om, un neînțeles, căruia nimic nu îi dă bucurie,  pentru că nu se potrivește  cu lumea din  jur, „Ai alte chei pentru suflet. / Ce faci nu se vinde, / Nici nu se cumpără. / Pe umeri duci o cruce, / Printre surzii lumii, / Cuvântul tău devine / Poezie Și luminează”... „Ești torță ce aprinde stele / În sufletele oamenilor”... „Doar în cuvânt te regăsești. / Acolo te identifici cu vocea ta” (Poetule), dar „poezia nu-l lasă să doarmă”, visele  poetului „se rotesc în universuri  fără clepsidre”... „Poetul lucrează / Cu roiuri de cuvinte, / Însingurat și hăituit, /Î n lumea bântuită / De deșertăciune și monștri” (O oază).

Crucea apare în poeziile Aureliei Rînjea ca un simbol al greutății, al poverii. Se observă aici sorgintea mesianică a poetului, care urcă muntele plin de credință și speranță, având iubire pentru semeni, cu crucea viziunii lui în spate: „Desculț prin lume / Prin piețe și timpuri austere. / Poetul îi iubește pe toți” (Netăcere), încercând să poarte mesajul-manifest pe care vrea să îl transmită: „Pentru a înţelege mai bine / Raţiunea de a fi / Și dimensiunile spiritului uman” (motto). Poeții sunt: „sfinți și copii deodată. / Pipăie cu lumina cuvântului”, „Înțeleși doar de ploi / Și de îngeri. / Merg pe apă, pe aripi de timp. / Cu aripă de Cuvânt, / Naufragiază în iubiri / Imposibile”. Crucea  poeților este menirea lor „Crucea lor își ia lumina / Din Cuvânt”, iar cuvântul este cel „Ce leagănă / Între pământ şi cer, / Sufletul unui poet”.

Din versurile distinsei scriitoare Aurelia Rinjea se înțelege că domnia sa  își știe menirea poetică primită prin har de la Dumnezeu: „rolul meu / E dinainte ales”, „Cuvântul mă leagă / De azi şi de mâine” și mărturisește: „Lucrarea Ta, Doamne. / Marea călătorie / Zămisleşte ziua, / Cartea celor tăinuite / Aşteaptă să fie deschisă” (Iubire), „Drumul meu / Trece foarte des / Prin sufletul / Lui Dumnezeu. / Casa Lui / Dinlăuntru” (Recunoștință), „Cuvintelor să le dai puterea / De a mă înălţa / În poeme” (Un Duh).

Realitatea globală pe care o trăim aproape fără să realizăm, este scoasă în fața cititorului, fără menajamente, semn ca autoarea și-a înțeles pe deplin rolul de purtător al adevărului și al luminii și că  situația a devenit gravă! Autoarea este intens preocupată de aceasta și este dureros că nu toți scriitorii aleg să  își asume acest rol, pentru că „Nu e greu să găsești adevărul. E greu să ai dorința de a-l găsi” (Nicolae Iorga). Spiritul său civic, uman și de bun creștin, nu o lasă să facă altfel, iar autoarea Aurelia Rînjea încearcă și prin aceste versuri să tragă un semnal de alarma: „Sminteala din oameni / E tot mai acută. / A atins cote apocaliptice. / Omenirea e restantă la iubire. / Jocurile sunt făcute, / Zarurile sunt aruncate”, „O planetă / În pragul agoniei. / Dezechilibrul / E pretutindeni. / Poluare excesivă, / Secetă sau inundații / Boli incurabile / Războaie și sărăcie, / Oameni derutați / Și anxioși. / Corăbiile viselor / Se scufundă” și se întreabă pe bună dreptate  „Cum o fi mai arătând / Normalitatea?” (Caut răspuns).

Normalitatea ține de ceea ce cunoaștem a fi normal, de ceea ce  știm și recunoaștem ca fiind funcțional de secole, incluzând valori, morala, etica,  tradiții, scara de valori și convingeri.

Autoarea Aurelia Rînjea este cuprinsa de tristețe și de neputință: „Cutia milei adună / Întrebările fără răspuns / Ale oamenilor închiși în cochilii. / Aud viori ce plâng în mine” (O inimă). Necredința oamenilor nu trece neobservată de autoare care declară: „Prea mult deşert / În sufletele oamenilor. / Mărul, / La porţile milei, / Zace în lanţuri / În abisul erorilor. / Gândurile devin captive. / Cursa păcatului / Dislocă drumul. / Călcă în picioare / Binele” (Captivitate), „Ordinea lucrurilor / Schimbă crezul, / Pe tărâmul cu umbre / Sublimând eternitatea” (Timp). Indignarea justificată a autoarei răzbate din versurile: „Credeam că vine / O vreme, / Când oamenii înţeleg / Măsura timpului, / Când drumul / Merge prea repede, / Când aştepţi să răsară / Ce ai semănat, / Ca o minune a firii, / Ca o provocare. / Acum calea se pierde… / Ne depărtăm unii de alţii” (Credeam) și iată că  „Trecem de la o zi la alta, / Dintr-o tristeţe în alta, / Dintr-o singurătate în alta, Dintr-o tăcere în alta…” (Treceri).

Lumea este bolnavă de neiubire! Dacă am ști să ne iubim cu adevărat  viața aici pe pământ ar fi un rai, dar din păcate nu știm! „Toată viaţa / Cerşim o bucată / De dragoste. / Orbii aruncă / Cu pietre în noi. / Cu gura legată / Ne zbatem / La uşile Sinelui / Şi nu reuşim / Să spunem / Cât ne iubim…” (La ușile sinelui). Avem o singură viață pe care o petrecem între Cer și Pământ și nu știm  să o prețuim! Învățăm târziu, mult prea târziu sau unii dintre noi, chiar  niciodată, căci „Timpul curge din noi ca dintr-un ceasornic cu nisip, dar noi nu simțim fuga asta, mai ales în unele clipe supreme” (Victor Hugo).

Cu o nemărginită iubire de tot ce-i românesc, cu  dragoste de țară și de neam, autoarea prinde într-o adevărată „horă românească” în vers tricolor, tot ce-i românesc, glia românească, graiul dulce românesc, poporul român, tradițiile românești și credința românilor: „Casele românilor / Au în ele un fior astral”, „Ţara mea frumoasă, / Cu oameni iubitori şi drepţi, / Care-l poartă pe Dumnezeu / În sufletul lor, / Cu copaci curgători”...„Cu munţi falnici / Din care curg / Râuri de doine” (Râuri), „Limba Română / E Testamentul / Al acestui popor” (A fost român), „Glie binecuvântată, / Locuri cu încărcătură / Ancestrală, / În care pământul românesc / Pulsează / Ca un scut al planetei!” (Pământ românesc).

Dumnezeu  este  calea, Dumnezeu este lumina, iar  românii sunt creștini și încă mai cred în Dumnezeu. Autoarea Aurelia Rînjea nădăjduiește că puterea Lui divină ne va salva. „Un fir de Lumină vie / Lină și binecuvântătoare, / Un lăstar divin / Din arborele cosmic, / Poartă pecetea devenirii / Umane. / Înflorește tandru / În inima de poet” (Un fir de Lumină). Iar „La Cina Cea de Taină, / Stăm de vorbă / Cu Țara, cu poporul, / Cu Dumnezeu / În capul mesei, / Pentru împărţirea pâinii / Să ne facă fraţi!” (Lucrare) și cu gustul acestei  speranțe în glasul ce mărturisește, autoarea afirmă mândră și încrezătoare în izbândă: „Eu sunt România! / Trăiesc în ea, / Fac parte din ea!”

Cartea CĂLĂTORIE  UNICĂ nu se scrie de doua ori! Doar o dată și bine! La fel și călătoria noastră prin viață este o călătorie cu un singur sens, un drum unic fără întoarcere, între cer și pământ.

Ajungând cu lectura la finalul acestei „călătorii unice” constat că autoarea Aurelia Rînjea a reușit prin mijloace proprii sa creeze o cale proprie, spre  inima cititorului și să transmită prin poeziile cuprinse în aceasta carte mesajul său de pace și iubire frățească inconturnabil și irevocabil  atât de clar exprimat, adresat românilor cât și altor neamuri ce vor citi traducerile poeziilor în limba franceză. În același timp, cartea sa este și o carte manifest, care dorește să depășească bariera timpului și să pătrundă până în sufletul cititorului de azi și de mâine, pentru a înțelege cu adevărat dimensiunea  spiritului uman ce se zbate sa reziste, deposedat de valori și dezbrăcat de orice logica!

Distinsa doamna Aurelia Rînjea este un poet vizionar care luptă pentru adevăr și crede în izbânda binelui! Felicit distinsa autoare pentru forța și puterea mesajelor transmise și aștept cu viu interes viitoarele publicații.   

 

Johnny Ciatlos-Deak

membru al Uniunii Jurnaliștilor Independeți din România

Senior Editor Globart Universum, Montreal, Canada