Nicolae Labiş a fost
iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România!
De aici avea
să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de
un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la
cale de Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21
decembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca…
Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine
nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare
completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată
nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare “de interes naţional”. Să
ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste,
adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra
jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu:
urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele
ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.
Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă,
colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în
ultimul lui an de existenţă – tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar pentru
o clipă am trăit iluzia libertăţii.
Această fericire m-a transformat în martor incomod şi
“nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma şi puterea lui de
luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am
organizat şedinţe “conspirative”, “contrarevoluţionare”, la care a participat
şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru
comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae
Labiş.
Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări
fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât
ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul meu,
mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această cutremurătoare
taină.
“Pasărea cu clonţ de
rubin”
Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe
patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva
prieteni apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l
cunoştea pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie,
dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae Labiş de o
voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n.
1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clară că
necruţătoarea “Pasăre cu clonţ de rubin” a doctrinei comuniste s-a răzbunat
pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie amară trage speranţa că
urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele poetului Nicolae Labiş, care “va
rămâne o amintire frumoasă”.
Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat,
au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care
urma să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că au
suflet şi idealuri.
Mă voi rezuma în textul de faţă doar la ceea ce cunosc
despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul
Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele
trei luni ale toamnei anului 1956.
De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952,
tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să
scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile
care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul
debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de Literatură
(Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din partea
responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslaşu, Gogu
Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a.
Pentru că Labiş nu s-a supus, a refuzat oblăduirea cuiva,
consider că, de atunci a început să i se constituie dosarul de urmărire.
Directorul Şcolii de Literatură îl credea pe Labiş “un rătăcit” cu idei
“dăunătoare” şi a creat în jurul lui o reţea informativă dintre colegi,
obligaţi, de spaimă, din laşitate sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să
depună regulat note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite
şi tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi
generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare din
şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de la cămin,
urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat interzicerea textelor şi
a prezenţei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucureşti 1953. În marea
lor ură şi prostie, colegii şi “victima” l-au pârât pentru “tentativă de viol”
asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai
putut salva de sancţiuni.
Cabala activiştilor
şi lista neagră a lui Gogu Rădulescu
Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se
hotărâse să termine cu “coproducţiile” şi să pornească pe drumul propriu, fără
îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la
Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de
Literatură “Treapta limpezirii”. Citez:
“În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul,
birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul
fraged al tinerei noastre literaturi… dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o
unii colegi nimerniciei…”.
Labiş primeşte riposte dure: La Plenara secţiei de poezie de
la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi
caracterizează poeziile ca dominate de “apăsare şi tristeţe lipsită de obiect”,
iar Mihu Dragomir îl acuză de “asimilarea excesivă a unor poeţi dintre cele
două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al
Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de “snobism, evazionism,
influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii liberaliste, slabă pregătire
ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum şi confuzii cu privire la
raportul dintre libertate şi îndrumare”.
Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse
sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise
la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă
chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii. Ştia că este trecut pe
“lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în ultima
zi a lui Ceauşescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor
discuţii sincere” cu tinerii scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce
idei duşmănoase îi frământă în taină.
“Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile
ale nesupunerii”, declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten
până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul
2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.
Presentimentul morţii
Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la
adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh.
Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie). Ceruse o
cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Colegul său, mai în vârstă
cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi oferă să împartă, ca între
fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau
într-un pat, îşi împărţeau bruma de mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar
mai ales nedumeririle, spaimele şi hotărârile.
Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studentă
la Secţia de Literatură şi Critică Literară, anul III Filologie, am devenit
prietenă apropiată, confidentă, împărtăşindu-le durerile şi bucuriile zi de zi.
Am povestit în două cărţi apărute – “Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997,
şi în “Persecuţia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele
care se referă la acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca
un sigiliu sacru impregnat în fiinţa mea fagilă, maturizând-o. Le voi relua
curând în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat
şi voi povesti cum, împotriva raţiunii lui salvatoare, destinul, adică propria
lui structură spirituală, înfruntând “maşina infernală”, îl împingea spre
pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în
tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel Covaci le cunoştea cel mai
bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesăbuinţă, regretatul
Laurenţiu Ulici mi-a spus: “Poetul şi-a regizat singur moartea”.
“E un ştreang în
adâncul genunii
Ce mă spânzură invers
spre cer”
Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia “nopţilor de
coşmar”, adică a trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci,
câte s-au mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei
– 30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 – Ultima zi de naştere, la împlinirea a
21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în
Muzeul de la Suceava, “Fondul Nicolae Labiş”, la care nu am avut acces până
recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitată niciodată să
onorez vreo festivitate dedicată poetului…
Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii
ale coşmarului care acum devenise datină.
Labiş se aşezase turceşte peste pătura patului hârbuit, dar
ospitalier, umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit (“Umbra
mea îşi clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coşmar”).
Aurel Covaci se aşază, în poziţia lui Buda, în faţa poetului
şi îşi desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au
scris cu litere mari, în cărbune deasupra: “Omule, nu te supăra, că trece şi
asta”.
Ca în transă, preluând coşmarul celuilalt, Aurel Covaci
compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş:
SONETUL COŞMARULUI
Pricepem noi această odihnă chinuită
Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită
Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere?
Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere
Învie în ţărână cu secetă cumplită
Aceste clare vise, viclene temnicere,
Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită.
Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,
Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul…
Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul.
Ne zgârie atâtea satane reci peceţii
Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii?
Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii?
(Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio.
N. Labiş)
Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict
nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul
celui de-al doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci:
Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă…
Simţeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând şi stele…
O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice
recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică.
A treia poezie, fără titlu, scrisă şi compusă de Nicolae
Labiş, pe care Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală
despre suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu
propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu picioarele
invers, spre cer:
Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat şi sărac.
Mă doare haina, mă doare cămaşa,
Mă doare scutecul, mă doare faşa,
Faşa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.
“Pasărea cu clonţ de
rubin” – manuscris
“Iată, acesta este
omul care a văzut Adevărul”
Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia
după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi datate
de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2 decembrie 1956. Le-am
recunoscut imediat după caracteristica foilor rupte dintr-o mapă de birou, dar,
mai ales, că multe sunt stenografiate total sau parţial. Caligrafia este a lui
Aurel Covaci, stenografia de asemenea…
M-am gândit, emţionată, că hieroglifele pot acoperi taine
ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani
şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa “poetului prinţ”
Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut interesul să se ocupe
de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu
ajutorul a două doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oară
în formă tipărită. Doar câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi
prezentate fără semnificaţii în alte părţi.
Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care,
“îngrozit de temnicer”, “înainte de gol”, “înainte de focul suav, zâmbitor de
pistol”, se adresează “omului de pe marginea patului”, care i-a însoţit
“nefericirea nopţii de coşmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iadeş, lasă
această ultimă chemare “nu scrisă, ci dictată”, ţipând în van “ajutor”!
Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredinţat lui
Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice niciodată. E vorba despre
poezia “Credo”, o viziune a omenirii laşe şi a puterii lui Satan pe pământul
patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.
Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot,
explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii:
Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un
simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul,
adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor
şi care pentru asta este ameninţat cu moartea”.
Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice
despre Spânzurat: “Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă
suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere omenească…”.
Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui
rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş,
structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine le-a
aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de
închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul
de la liceul din Fălticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumuseţea,
profunzimea şi tâlcul folclorului străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere
proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostriţa, care
aminteşte prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.
Scenarii şi dovezi
Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre
10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a
tot scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi care
este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile documente.
Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de dezintoxicare, prin
sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul scriitorilor, au împrăştiat drept
adevăruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima şi cine poate fi
autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative şi
întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.
Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:
1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub
tramvai;
2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins
sub tramvai, furându-i şi ceasul de la mână. Această faptă ar avea două
explicaţii:
a) Covaci este bănuit că “scopul lui a fost de a-l atrage pe
poetul Nicolae Labiş pe linie contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a
trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie
1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigaţiilor lui
Gh. Achişei şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie;
b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi
fată; pare hilar dacă nu s-ar fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris
de Gabriel Gafiţa. Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care
unul, lipsit de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă,
cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe nimeni, dar
a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel Covaci noapte de noapte
în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea în aceeaşi celulă (mie mi-a
relatat un martor din arest).
După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare
condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de
o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului
Nicolae Labiş, hăituit de păzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca
într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu moartea şi cu interdicţia.
Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie, reci şi ceţoase, despre care Vladmir
Maiacovski, victimă a altei revoluţii, a scris: “În astfel de nopţi/ În astfel
de zile/ Umblă pe străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii”.
I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci
îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca
dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.
“Pot flămânzi zile
întregi, dar nu pot să nu scriu”
În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a
trăit şi a văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea
timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în zece. Doar
pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un desfăşurător,
punctez filmul ultimelor zile.
6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul
său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani,
de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala oamenilor care îi erau
odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată sieşi: “Sunt douăzeci de ani şi
încă unul…”. Mărturiseşte că foloseşte cuvintele limbajului comun ca simboluri:
“Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât
cea obişnuită…”.
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri
Imnul regal şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre
evenimentele din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de
Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăşte: “Trebuie să dispar pentru un timp
din faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă”. Hotărăşte să
plece înainte de Sărbători.
Mai spune: “Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu
scriu”. Portik a plecat.
7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de
pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma
de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi.
“Hei, Mioriţo, habar
n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”
9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de
Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte
flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina
studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să comande o friptură
pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor.
Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara
Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoş (Editura Universal
Dalsi-2000), îşi aduce aminte că în acea seară i-a şoptit doar atât: “Hei, Mioriţo,
habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte…”.
În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la
mine cumpără o sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia
de comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă elegant,
păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era beat, o afirmă şi
alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din ţuică, nu avea bani nici
măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se aşază trei bărbaţi şi o
femeie.
În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentaţi drept
necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când
a avut cu el o altercaţie dură la festivitatea înmânării premiului de stat
poetului Alexandru Andriţoiu. Acesta i-a spus lui Labiş, cu ură, că în viaţa sa
nu va “pupa” premiul de stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci
l-a sfătuit să se ferească de el, căci are meseria de “suflător”. Îl chema
Iosif Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator, alogen
basarabean.
Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o
fostă dansatoare la Teatrul “Tănase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al
MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi cunocut şi pe ea,
dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu
domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui
Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinţe asemănătoare. Convingerea
mea este că şi ei au avut rolurile lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu
îi consider agenţi, bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii
aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă
vreme după moartea poetului.
Tramvaiul 13
Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la
masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor
din bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la restaurantul
Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a vrut să-şi amaneteze
ceasul “Pobeda”, ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuşit. Apoi, femeia îi
propune să se furişeze pe căi diferite şi să se întâlnească în staţia de
tramvai Colţea, invitându-l peste noapte la ea.
În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl
recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o, să ia
tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face bucla şi opreşte
uşor în faţa Muzeuluiui Şuţu. Patru persoane aşteaptă să urce, Labiş e al
treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul, cel de-al patrulea îl
împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele două vagoane. Grişa strigă că
cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea
pe poetul Nicolae Labiş şi roagă să fie dus la spital.
Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi
bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe propriile picioare, forţând
fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos,
nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai
departe, până ajung la Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu.
Încă erau la Colţea când poetul, conştient, dă numărul de
telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă în jurul orei 3 dimineaţa că
unul “Labeş” a suferit un accident de tramvai.
În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe
aspecte ale aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna,
Portik revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi
şopteşte: “Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl găseşte
complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă
în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela. Eu i-o dusesem la
poştă, într-adevăr, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am aflat din dosarul meu
de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret, corespondenţa
îmi era triată şi parţial oprită. În telegramă, poetul se scuza că nu poate fi
punctual la întâlnire, fără alte explicaţii.
Maria Polevoi: “Am
văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“
Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea
adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate
vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria
Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu
Portik circa două ore, invitată la masă, la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile
pe care le-am adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale ale
Securităţii mă determină să le acord toată încrederea.
Labiş către Portik: “Nu, n-am fost beat. E adevărat că am
băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost…”; “Nu am
căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva… Nu aveam intenţia să iau
tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce
vagon urcă ea”.
Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte
şi se retrage în umbră. “Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când
a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc
dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui,
continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse”…
Despre autorul
faptei: “… Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre
Labiş”.
Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele
celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost
complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte
vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a
determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor
şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i
povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informaţi în
secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae
Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii
de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de ameninţare cu
moartea. Ulterior, ea a dat de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa
Schwartszman.
Până în 1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii
secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a
încercat să o determine să spună adevărul.
Satana şi-a făcut
datoria!
Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie
competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de
sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10
decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui,
manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la
Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu.
Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat
ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se următoarele: “Întrucât
accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca
în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive
ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului”.
Mihai Beniuc a avut
sarcină grea!
El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe
studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i
mustre şi să-l dea de exemplu pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu
asculţi de îndrumarea partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae
Ceauşescu prin anii ’70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori,
sfătuindu-i să nu comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta
poetului Labiş.
A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind
cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon
de pe culmile unde se adapă căprioara.
L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor,
îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe
“Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină
mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase
chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase
creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin,
şi-a făcut datoria.
Avem dreptul să ştim
şi noi ce a ştiut Securitatea
Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă
vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare
definitivă din ţară.
Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care
poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic, apărat
straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.
Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat
rapoarte – cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele
care au rămas deschise. Şi totuşi, “numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în
arhiva Securităţii”… Acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru ani, de
la SRI.
de Stela Covaci
Ne întoarcem către el cu evlavia ce ne-o impune icoana din faţa altarului. Setea de învăţătură îl va duce pe harta Transilvaniei în mai multe locuri, ca şi cum într-un hrisov al începuturilor cineva ar fi ţinut să-i hărăzească acest destin de a calca prin iarba crescută în diverse puncte ale trăirii neamului caruia îi aparţine. Gimnaziul l-a parcurs pe Săsar, sub foşnetul grav şi fermecat al Turnului lui Ştefan. Se va încredinţa oraşului de pe Crişuri, Oradea, pentru cursurile liceului şi ale Academiei de Drept.
S-a remarcat cu vigoare ca memorandist. Într-o fotografie la care privesc în mod repetat îl descoper în primul rând într-o companie emoţinantă: Iuliu Coroianu, Ion Raţiu, Vasile Lucaciu, Septimiu Albini. Vor acţiona împreună pentru redactarea vestitului document istoric şi va împărtăţi aceaşi soartă dictată de procesul de la Cluj din 1894 - temniţa cezaro - crăiască.
