Ioan-Aurel
Pop
Președintele
Academiei Române
După desăvârșirea
formării poporului român și a limbii române, produse sub
sigiliul indubitabil al
Romei Eterne, românii s-au afirmat ca „enclavă latină la
porțile Orientului”,
organizându-și biserica după modelul bizantino-slav, au
adoptat ca limbă de
cult, de cultură și de cancelarie, pentru întreg Evul Mediu,
slavona, au păstrat
alfabetul chirilic al propriei limbi romanice până la jumătatea
secolului al XIX-lea și
s-au supus rânduielilor Noii Rome, întemeiate de
împăratul Constantin pe
locul vechii cetăți grecești a Bizanțului, și au urmat
avatarurile acesteia.
Dar românii au rămas mereu, prin originea lor romană,
prin graiul neolatin,
prin limba de creștinare, prin numele lor etnic provenit
din latinescul Romanus,
legați de Occident, chiar și atunci când lumina acestui
Occident părea obturată
sau chiar stinsă. Reaprinderea candelei s-a făcut
în Epoca Modernă, de la
umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) până
la pre-iluministul
Dimitrie Cantemir, dar transformarea candelei în far a fost
făcută fără îndoială de
Școala Ardeleană, născută în urma unirii românilor din
Transilvania cu Biserica
Romei. „Biserica ortodoxă catolică” română, organizată
între anii 1697-1701,
ne-a reașezat pe harta Europei în locul cuvenit și
indicat de sorgintea
noastră, făcând din români o veritabilă punte de legătură
între cei doi „plămâni”
creștini ai vechiului continent divizat (după metafora
Sfântului Ioan Paul al
II-lea).
Cartea de față,
gândită în preajma împlinirii unui secol de la Marea Unire,
plasează, după atâtea
rătăciri, istoria unirii bisericești cu Roma și evoluția
românilor uniți din cele
peste trei secole trecute de-atunci pe traiectoria destinată
lor de istorie. Autorii,
domnul Cristian Bădiliță, subtil cugetător asupra
destinului spiritual al
acestui popor, şi profesoara Laura Stanciu, de la Universitatea
„1 Decembrie” din Alba
Iulia, au imaginat un „album” format din
„chipuri și icoane”
greco-catolice împărțite pe cele trei „generații de aur”: cea
pornită în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea (generația iluministă a Școlii
Ardelene, care a trasat
programul cultural de emancipare națională), cea de la
jumătatea secolului al
XIX-lea (cea romantică pașoptistă, care a formulat programul
politic de țară) și cea
de la finele „secolului naționalităților” (cea critică
și cea care a făcut
România Întregită de la 1918). În spatele acestor nume
cunoscute – adevărate
culmi ale culturii românești – se află creatorii României
moderne, de la Samuil
Micu până la Iuliu Maniu și Iuliu Hossu, de la Ioan
Budai-Deleanu până la
Simion Bărnuțiu, George Coșbuc și Liviu Rebreanu
sau de la Petru Maior
până la Timotei Cipariu, Augustin Bunea și Ion Agârbiceanu.
Ei au izvorât din setea
de libertate a acestui popor, exprimată în profeticele
cuvinte ale unui mare
antecesor al tuturor, anume al treilea episcop
unit, Ioan Inochentie
Micu, care privea națiunea română în întregul său și care
avusese revelația, în
lungii ani de exil, că „nu poți învia cu adevărat decât în
pământul patriei”
(cuvinte care l-au tulburat peste măsură pe Lucian Blaga,
cel care le-a pus primul
în circulație). Autorii acestui „album” demonstrează
că moștenirea lui
Inochentie Micu a fost preluată de toți marii săi urmași întru
credință și
națiune, pregătitori și făuritori ai României, adică ai patriei menite
să reînvie poporul
român.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu