GENIUL, FLOARE
RARĂ
(acrostih)
Mijit ca sâmburele-n rocă,
Izbuc,
al verbului tribun,
Hotar
cuvintelor, epocă,
Amnar,
iubirilor stăpân,
Ivit
spre pildă, temelie
Eternă
harului străbun,
Monumental,
ca o solie
Intrată-n
opul ce compun;
Noian
de stihuri, când poeţii,
Emuli
pigmei şi vanitoşi
Se
străduiau să-nvingă sorţii
Cântând
din lira lor, făloşi,
Un
bulgăr de cenuşă-amară
Lăsau
în urma lor, prejos,
Umbriţi
de geniul, floare rară,
Crescut
al lumii scump prinos.
E
tare limpede fântâna
Adăpătoare
în amurg,
Fermecătoare
codrul, stâna,
Aduse-n
scris de demiug;
Râuri-lumini
în cale curg…
SCRISOARE
CĂTRE BASARABIA
Îţi scriu cu sufletul acum,
Spre tine cartea face drum.
Te-aştept surioară ca să vii,
Sosi-va clipa într-o zi,
Destinul chiar de ne desparte
Cu gândul suntem mai aproape.
Din stele mici de caprifoi,
Suave flori de pe la noi,
Ţi-oi împleti albă cunună
Înmiresmată-n voal de lună…
Tu, strânge-ţi pieptul într-o ie
A străbunicii lui Ilie
Cusută-n seri la şezători,
În cânt de fete şi feciori.
O fotă coapsa să-ţi mângâie,
În adorare să rămâie
Chiar cei care nesocotesc
Că ai tot sânge românesc
Şi-aceiaşi ochi plini de lumină,
Nedrept e să te simţi străină!
Eu ştiu, puterile cereşti
Sparg vicleniile lumeşti!...
Încinge-ţi brâul cu verbină
Şi curcubeu, în zi senină,
Cu roşii maci clipind la stele,
Mulţimi petale printre ele…
Sânziene galbene să-ţi fie
Pe portativ, o melodie
Şi flori albastre de glicină
Să-ncheie brâul de lumină.
Ne-om strânge-atunci în bătătură
Şi-om trage-n horă strigătură,
Iar doinele ne-or încânta,
Cum ştii, de la străbuna ta.
Să vii, surioară, că te-aştept
Că mare dor îmi arde-n piept!
SPERANŢA
CODRULUI
Crescut până mai ieri în soare,
Lumina corpul îmi hrănea,
Împrăştiam în jur vigoare,
Ozonul
ceaţa o gonea.
Dar am intrat acum în umbră
Şi larve pieptul îmi golesc,
M-aşteaptă înfruntare sumbră,
Uitate, frunzele pălesc.
Ce strâns mi-e sânu-n iederi multe,
Cum lacome din sevă trag!
Îmi chem ciocănitori s-asculte,
Să-mi lecuiască trupul slab.
Răceala firii mă-nconjoară,
În barbă-mi se-nmulţesc ferigi,
Aud toporul cum doboară,
Mă dor ecouri, dacă strigi…
Închipuiesc faţa-n oglindă:
Sunt eu,
sunt codrul cel slăvit?
Chiar el coroana să-mi aprindă?
El, omul?Crud nesăbuit!...
Un plâns cu lacrimi de răşină
Al codrului neputincios,
Îi scutur ramuri fără vină,
Mărgăritare curg pe jos…
Aşa mă vor afla nepoţii
--Frământă creanga ne-ncetat—
Precum o gâză-n plasa sorţii,
Din falnic, iată-mă plecat…
Eu pentru prunci în trunchi am darul
Luminii strânse peste zi,
Cândva, le-o povesti stejarul
De gloria-mi le-o aminti,
Cum graţioasele narcise
Au mângâiat copilării,
De clopoţei petale-atinse
Nălţau un lied înspre tării;
Cum se înfiripa idilă
În străluciri trandafirii,
Cu verde pur de clorofilă
Şi genţiene azurii.
A ÎNFLORIT DIN NOU CASTANUL
A înflorit a doua oară
Castanul ce slăbit părea,
Întinerit, nu vrea să piară
Răpus uşor, de vreme rea.
În ambianţa nefirească,
Întreaga vară a tânjit
Un pic de ploaie să-l stropească
Un nour mic, abia ivit.
Acum luceşte mândră salbă
În părul toamnei ruginii,
Pe ramuri, câte-o floare albă
Ici-acolo-n orele târzii.
Mă mir de unde-atâta vlagă
În trunchi de sete chinuit
Un biet castan putu să tragă,
O sevă nouă s-a pornit!
E toamnă lungă. Cui îi pasă?
Castanul flori şi-a desfăcut,
Nepăsătoare, vremea lasă
Paingul, pânză la ţesut…
Şi cine stă să-l mai admire
Când rod şi frunze s-au uscat,
Iar bruma cade peste fire
…Şi rândunelele-au plecat?..
DOAR
ÎN AMURG
Când amurgul pământesc
Cu-Asfinţitul Sfânt ceresc
Împreună în eter
Poartă stelele pe cer,
Anii Soarelui se scurg
Şi-n amurg, doar în amurg,
Îşi deschide pentru noi
Ochii umeziţi de ploi.
În amurg, doar în amurg,
Raze rubinii îi curg
Peste trupul lui frumos,
Cu lumină, maiestuos.
Iar când Soarele se duce
În iatacu-i să se culce,
Rugă către Ziditor
Murmură încetişor:
,,Spiritele fie treze,
Astrele să le vegheze
--Rugăciune din Psaltire—
Pace pentru-ntreaga fire…’’
În amurg, doar în amurg,
Când pe rând clipele curg,
Chipul Lunii luminat
Lumilor e inchinat…
O hlamidă îngerească
Poartă strai bolta cerească
Când e Soarele-n amurg
Însetat de Demiurg.
DARURILE
NOPŢII
E-aproape Noaptea, bruna zână,
Sfioase stele lucitoare
Ascund târzii raze de soare,
Cu Seara, şoaptele îngână.
Astâmpără cu cântu-i moale
A puilor nebună joacă,
Îndoaie ritmuri ca de toacă,
Suflările muncesc domoale.
Se lasă ea. Preschimbă tot,
Îşi cheamă umbrele acum,
Presară liniştea pe drum,
Fiorul e al ei nepot.
Din coşul plin cu acadele
Şi felurite roade-mparte,
Citind pe nume dintr-o carte,
Ocheşte trupuri prin perdele.
Ici lasă mărul pe pervaz;
Aude sfadă-n urma ei
Şi zidurile nasc scântei,
Iar neagra râde, face haz…
O văd că-mi face semn şi mie;
Grăbită e neaşteptata
Şi taciturna este gata
Ca să
îmi vină-n ospeţie.
Mi-ntinde palma într-o doară…
Să iau…să nu iau bunul ei?
Primesc…Şi-n zbor de funigei
Năluca se strecoară-afară…
Eu
darul ei l-ating în taină,
Îl duc spre tâmplă şi ascult:
Îi simt o zbatere-n tumult
În a singurătăţii haină…
Cu coaja rumenă mă-mbie
Al Nopţii har să îl degust
Şi gura-mi lacomă de must,
Se strânge-n poftă, spre bărbie…
Dar buzele-mi rămân închise,
Poate-i amară zeama lui…
Renunţ şi-l dărui golului
Din cameră şi cad în vise…
În ele Noaptea este Zi
Şi Ziua-n sora ei se schimbă
La geamuri, calde Zâne plimbă
…Panere cu-mpliniri târzii.
VIRGULA
ŞI APOSTROFUL
Graţioasă pe picioare,
O pisică din vecini
Mă priveşte visătoare
Dintr-o tufă de ciulini.
E zăduf…Vacanţa mare…
Iau o carte şi mă duc
În livadă, la răcoare,
Pe o pătură, sub nuc.
Filele se-ntorc domoale
Iar cuvintele perechi
Se aştern pe iarba moale,
Pe retină, pe urechi...
Dar ce litere viteze!...
De căldură s-au pitit,
Între două paranteze
Loc cu umbră şi-au găsit.
Apostroful, mândru tare,
Cu frac negru, e un boss,
Elegant, nevoie mare
Şi cu mersul lui frumos…
Virgula, în rochie lungă,
Cu-un surâs misterios,
Lasă trena să-i ajungă
Vreo trei metri-n urmă, jos…
Se-ndrăgesc, îşi fac ocheade
Şi trăiesc un vis regesc,
Între două acolade,
El şi ea se drăgălesc...
Îmi îndes pe cap bereta
Şi mă uit în alte părţi,
Ca să nu le stric şueta,
Sunt discretă…ca în cărţi.
O logodnă pun la cale,
Pregătesc, plini de mister,
Cu confetti şi petale,
Zaiafet în cartier.
Soarele acum coboară
Şi apune somnoros;
Seara blândă înconjoară
Ceasul lor cel norocos.
Văd cu greu pagina vie,
Mă retrag în casă, plec,
Că-n poveste, nu se ştie,
Amorezii cât petrec.
Cred că-şi pregătesc veştmântul,
Că în patru, Făurar,
Împlini-vor legământul
Şi-or fi, sigur, la altar!
Şi-şi doresc mai toate cele,
Casă nouă şi urmaşi,
Ce-or fi două ghilimele,
…Puii lor cei drăgălaşi!
TOAMNA
Amurgul verii de-i aproape,
Îşi face cortul cocoloş,
Sprinţară sare peste ape
În cucurigu de cocoş.
Din portul ei, doar trena verde
Pe creste lunecă pieziş,
În zare trupul i se pierde,
Că-i zvon de toamnă-n stejăriş.
Octombrie. Lumina-i clară.
Purtând condurii arămii,
Soseşte dânsa c-o vioară
Şi cântă strugurii în vii.
Se scaldă-n părul de codană
Brânduşele liliachii,
Din poale-i cad câte-o castană,
Gutui şi mere aurii.
Mantia-i lungă, cu cheiţe,
Ţesută-n fire de paing,
Iar crizanteme şi roiniţe
Suave coapsele-i ating…
Văzduhul lacrimă a ploaie,
E soarele tot mai zgârcit,
În câte-o zi toamna-i vioaie,
Dar cât de tristă-i la zenit!...
Stai, toamnă, nu fi prea grăbită,
Că vine iarna rea pe-aici,
Ţi-oi face-n clipa zgribulită
Şosete groase şi târlici…
O
PISICĂ ŞI-UN CĂŢEL
Vorbăreaţă din născare,
O pisică stă la soare
Şi tot mişcă din mustaţă
Cu-un căţel faţă în faţă.
--Vreau să ştii, spune pisica,
Cu un nas cam atâtica,
Eu perniţe am la gheare
Şi mereu cad în picioare.
Stau la pândă, măi Grivei,
Să îi prind pe şoricei
Care-s tare jucăuşi,
Uite unul, chiar acuş!...
Şi pisica se repede
Când pe şoricel îl vede…
Stă puţin şi se gândeşte
Căţeluşul şi grăieşte:
--Am şi eu picioare bune
Şi puternice, pot spune,
Iar cu ele alerg bine,
Mult mai repede ca tine!
Când stăpânul nu-i acasă,
Noaptea, singurel mă lasă;
Dacă vine vreun om rău,
Să-l ferească Dumnezeu,
Că-l apuc cu dinţii bine,
Nu scapă nicicum de mine…
--Mac,mac, mac, zice răţoiul,
Să oprească tărăboiul,
Fiecare ştie treaba,
Voi vă lăudaţi degeaba.
Tu, Grivei, primeşti foloase
Că stăpânul îţi dă oase,
Zi de zi te îngrijeşte
De eşti harnic, te-ndrăgeşte…
Iară tu, mâţa Lăluţa,
Care-n oală bagi lăbuţa,
Şoriceii de n-ai prinde,
La târg blana ţi s-ar vinde
Pe o mână de fâină
Sau o pană de găină…
Şi vă spun în încheiere
Un proverb care nu piere,
Cum că ,,lauda de sine
Nu miroase deloc bine!’’
ALAIUL
GÂZELOR
În zori de zi ivite cu piersicii petale,
Nectarul din corole răsfaţă paneraşe,
Agită fanioane albine cercetaşe
Reginei trena poartă pioasele vestale.
O laudă în imne, o leagănă alaiul,
Miros de pâine coaptă îi abureşte calea,
Livezile-nflorite înmiresmează valea,
A gâzelor cântare învăluie tot plaiul.
Un freamăt de albine dealul încununează,
În loc cu flori pestriţe popas face Soborul,
Coliba e deschisă, în prag este Păstorul
Şi blânda zămislire bineţe le urează.
Se minunează Timpul şi cu privirea roată,
Îşi
mângâie supuşii opriţi în miez de sat,
,,Dong-ding’’, un
clopot răzbate apăsat,
Cu bucurie cheamă, ,,ding-dong’’, fiinţa
toată.
Ofrande la icoane aduce Adunarea,
În semn de mulţumire închină rugăciuni,
Căci Ploaia alungat-a din glie uscăciuni
Iar Dumnezeu din Ceruri a auzit chemarea.
Pluteşte peste dealuri un porumbel de nea,
Poştaş primăvăratic ieşit din lumi de vis,
Ce scapă-n reavăn bulgăr, când tolba şi-a
deschis,
Sămânţă de lumină clipind mărunt: o Stea.
Culcuş, în brazdă caldă, Semănătoru-i face,
Din somn, în trupul Geei, gingaşul pui
tresare,
Lumina încolţeşte şi-un Curcubeu răsare,
Multicolor papirus, mesaj divin de Pace…
Se clatină în axă Uriaşul de ţărână,
I se preling în plete dorinţele fuioare,
Bat gâzele mătănii, culeg mărgăritare
De Curcubeu, grăunţe, din Vremea cea bătrână.
VIERMELE
ȘI MELCUL(fabulă)
După ploaie, în ogradă
Pe-o cărare într-una sat,
Melcu-i bucuros să vadă
Vreme bună de umblat.
Cum îl știm, cu casa-n spate,
Fără grabă, măsurat,
C-a avut pe săturate
Iarbă grasă de mâncat.
Ochii-n vârfuri de cornițe,
Ageri îi îndreaptă-n jos
Spre petunii și roinițe;
Drumul nu mai e prăfos!
Cine e ca el? Cu toate,
E stăpân, are un rost;
Cu căsuța lui ,,pe roate,,
Oricând are adăpost!...
Pe cărare, lângă dânsul,
Un biet vierme ofticos,
Slab, că te apucă plânsul,
Zice cu un glas mieros:
--Lasă-mă în locuință,
Melcule, sunt credincios,
Ți-oi purta recunoștință
Pentru gestul tău frumos!
Cine poate să refuze
Viermele cel oropsit?
Melcul dă cumva din buze:
--Hai, poftim, bine-ai venit!
De ei doi vor fi ținute
Niște reguli, chiar pe loc,
Ca să poată să se-ajute
De ce nu, chiar reciproc.
Chiriașul se-nvoiește,
Bate palma chiar acum,
Iar ca plată, el dorește,
Să-i dea frunze de pe drum.
……………………………
Ți-ai găsit! Nu intră bine
În căsuța adăpost,
Vierme…hrăpăreț din fire,
Nu era să țină post!...
Și din melc se tot îndoapă
Și se-ngrașă ne-ncetat,
Iară gazda filantroapă
Tot slăbind, a decedat!...
Când cochilia-a fost goală,
Chiriașul a plecat.
Și, făcând o socoteală:
Cine-a fost mai câștigat?
Morala:
Din mica istorioară
Ați dedus că nu-s povești
,,Pe cine nu lași să moară,
Nu te lasă să trăiești!,,
O
MAIMUȚĂ ȘI-UN PURCEL
Pe o creangă subțirică,
Fără teamă, fără frică,
O maimuță zis Dăinuța
Toată ziua se dă huța…
Îl îndeamnă pe purcel
Să se cațere și el
Și banane să mănânce,
Galbene, cu miezul dulce.
--Să nu crezi că nu aș vrea
Să stau sus pe-o rămurea,
În banan sau în gutui
Nu-mi prea place să mă sui!
Amețesc și nu mi-e bine,
Că am rău
de înălțime…
Stă maimuța, socotește
Și de râs se prăpădește:
--Zi, mai bine, măi Grohică,
Ești cam gras și ți-e cam frică,
Ramura se-ndoaie tare
Bufff!...rămâi fără picioare!...
--M-oi urca dar mai așteaptă
Nu te crede înțeleaptă,
Semeni tu, puțin, a om,
Dar n-ai coborât din pom!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu