Jose-Maria de Heredia* a devenit celebru printr-o singură operă

Heredia face parte din rândul puținilor scriitori care au devenit celebri printr-o singură opera. În cazul acestuia nu este vorbă de o lucrare dintr-un șir de alte lucrări, care să exprime personalitatea unui geniu, spre exemplu Infernul de Dante, Hamlet de Shakespeare sau Faust de Goethe. Heredia a scris doar un volum- Trofeele- care s-a impus în rândul marilor poeți moderni, fiind o expresie perfecta a esteticii parnasiene și exercitând o influență considerabilă asupra dezvoltării poeticii secolului al XIX-lea.

            Specialiștii și cercetătorii au considerat că valoarea operei lui Heredia și specificul acesteia este asemănătoare cu cea a bijutierului și gravorului, și pot fi definite în cadrul mișcării literare francize din a doua jumătate a secolului XIX. Era perioada în cadrul  expansiunii romantismului se dezvolta un current nou- parnasianismul, nume luat după revista Parnasul literar , apărută la Paris între anii 1866-1876. Această revistă sub conducerea lui Leconte de Lisle a grupat în jurul ei tineri poeți care urmează doctrina maestrului. În această revistă întâlnim numele lui Heredia, Coppee, Verlaine, Marllame etc. Însă dintre toți aceștia, Heredia a fost cel care s-a manifestat ca fidel al doctrine parnaisiene. Concepția sa asupra poeziei el și-a expus-o în discursul de recepție la Academia Franceză în anul 1894. Cu mulți ani înainte, în sonetele sale , el era deja un parnasian remarcabil. În concepția parnasienilor s-a fundamentat pe ideea impersonalității artistului, a detașării de lirismul afectiv al romanticilor, în poezie trebuind să primeze cultul formei și obiectivitatea din știință.Heredia arăta: “Adevărata poezie este în natură și în umanitatea eternă și nu în inima omului zilnic. Ea este esențial simplă, veche, primitivă și, pentru asta, venerabilă. “Pornind de la aceste considerente, putem să înțelegem caracterul particular al operei acestui mare artist, în care omul și umanitatea, printr-un efort de imaginație, sunt transferate în epocile trecute, în care autorul surprinde eroii și semnificația fiecărei etape istorice, pe o bază obiectivă-științifică, fără imixtiunea propriei  sensibilități. Dedicat maestrului său, Leconte de Lisle, singurul volum al lui Heredia, apărut în 1893, când autorul era deja celebru în Franța și în Europa, se înfățișează ca o replica modern la o lucrare nu mai puțin celebră în acea epocă: Legenda secolelor de Victor Hugo.

            Sub titlul semnificativ, Trofeele, Heredia fixează , în cadrul riguros al sonetului, excelente tablouri de epocă, gravuri și sculpturi în cuvinte și imagini, ansamblul alcătuind o “monografie” poetică a istoriei omenirii.

            Om al bibliotecii, prieten cu H.Taine, și Gaston Paris, Heredia procedează ca un istoric și ca un filolog, studiind profund miturile antice și arta Renașterii, pentru a surprinde ansamblul sau tonul sominant al unei țări, al unei epoci sau al unui personaj istoric. Din ele, el modelează statuete “poetice”, punând pe primul plan trăsăturile lor particulare.

            Trofeele sunt o reușită poetică de excepție. Sonetele volumului alcătuiesc o biografie a umanității, realizată prin concentrarea unor ample tablouri plastice care sugerează pentru fiecare epocă un evantai de idei și sentimente, față de care însă poetul se vrea indiferent, “stăpânit și rece “.

            Cele șapte cărți ale volumului, cu titlurile:I- Grecia și Sicilia, II- Roma și barbarii, III- Evul Mediu și Renașterea, IV-Orientul și Tropicele, V-Natura și visul, VI-Romancero, VII- Căutătorii de aur, cuprind o suită de tablouri plastice mai mult decât muzicale din epopeea umanității, mai toate având un personaj omniprezent: eroul.

            Chiar și în ritmul endecasilab al celor 14 versuri, poetul e preocupat în primul rând de descifrarea spectacolului istoric, fie că e vorba de personaje reale cum ar fi Hanibal, Antoniu, Samurai, de zeii Hercule, Perses sau chiar destinul unui popor cum ar fi greciii- îndrăgostiți de măsură și frumos, romanii- oameni luptători, voluptoși și mândri. Fie că că se “ sculptează“ geniul acelor titani ai artei din Renaștere sau se “pictează” luminozitatea și vegetația luxuriantă care incendiază Orientul și lumea tropicelor. Cele 121 de sonete din volum sunt niște insule strălucitoare pe oceanul vârstelor umanității.

            Unii critici literar l-au definit ca pe un poet al culorii și al armoniei, în cărui  opera elementul pictural joacă un rol esențial, dând strălucire și sonoritate fiecărui poet.

            Trofeele lui Heredia sunt nu numai o opera unică în poezia franceză, dar și una de răsunet în literatura europeană.

                                                                                          Al.Florin Țene UZPR

* José María de Heredia (n. 22 noiembrie 1842 — d. 3 octombrie 1905), poet francez, maestrul modern al sonetului francez, s-a născut la Fortuna Cafeyere, lângă Santiago de Cuba, fiind în parte spaniol creol, respectiv în parte francez.

La vârsta de 8 ani a venit din Indiile de Vest în Franța, reîntorcându-se de acolo în Havana la vârsta de 17 ani, și în sfârșit stabilindu-se în Franța nu mult după aceea. A primit educația clasică de la preoții bisericii Sfântul Vincențiu din Senlis, și după o vizită la Havana, a studiat la École des Chartes la Paris. Pe la sfârșitul anilor 1860, împreună cu François Coppée, Sully Prudhomme, Paul Verlaine și alții mai puțin distinși, a format un grup de poeți care s-au adunat în jurul lui Leconte de Lisle, și au primit numele de Parnasieni.

La acest nou curent literar, forma – partea tehnică a artei lor – era de o importanță extremă, și, ca reacție împotriva lui Musset, și-au reprimat cu rigurozitate în opere expresia sentimentului și emoției. „Poezia adevărată”, spunea M. de Heredia în discursul său la intrarea în Academie, „poezia adevărată trăiește în natură și în umanitate, și nu în inima ființei dintr-o zi, chiar dacă minunată.” Locul lui M. de Heredia în această mișcare a fost numaidecât asigurat. A scris foarte puțin, dar sonetele sale au circulat în manuscris, și i-au conferit o reputație înainte de apariția lor în 1893, împreună cu câteva poeme mai lungi, într-un volum cu titlul de „Trofeele”.

A primit cetățenia franceză în anul 1893 și a fost ales la Academia Franceză pe 22 februarie 1894, în locul publicistului Louis de Mazade-Percin. Puțini adevărați scriitori au putut intra la Academie cu atât de puține scrisori de recomandare. Un mic volum de versuri – o traducere, cu introducere, a „Istoriei cuceririi Spaniei Noi” a lui of Diaz del Castillo (1878-1881) – o traducere a vieții călugărului Alferez (1894), „Călugărul militar spaniol” a lui Thomas de Quincey, – și una sau două piese scurte cu versuri ocazionale, și un fel de introducere – acestea nu reprezintă decât un „bagaj” literar neînsemnat, ca să folosim expresia franțuzească. Sonetele lui rămân însă unele dintre cele mai rafinate de gen din literatura modernă. François Coppée „O legendă a secolelor în sonete”. Fiecare prezintă un tablou, uimitor, strălucitor, desenat cu mână fermă – tabloul unor scene caracteristice din îndelungata istorie a omului. Versul este perfect, șlefuit ca o piatră prețioasă; iar sunetul său are distincție și o armonie deosebită. Singura greșeală pe care ar putea-o sugera cineva, este că fiecare tablou este uneori mai mult decât un tablou, și că linia poetică, ca aceea a maestrului lui M. de Heredia, Leconte de Lisle însuși, este uneori prea încărcată. M. de Heredia a fost cu nimic mai puțin decât unul dintre cei mai dibaci meșteșugari care au practicat vreodată arta versului. În 1901 a devenit bibliotecar al Bibliotecii Arsenal din Paris. A murit la Château de Bourdonné (Seine-et-Oise) la 3 octombrie 1905, desăvârșindu-și ediția critică a lucrărilor lui André Chénier.