Creatorii
de frumos artistic și scriitorii nu au astâmpăr, se asociază, editează și fac să
apară antologii cu cele mai frumoase poezii.
Un promotor și un sprijin de nădejde al
acestei aspirații este editorul și poetul Ioan Romeo Roșiianu. În paginile antologiei
denumită mai sus apar ca debut mulți autori tineri-dar și alții consacrați în
scrierea de poezii originale care-i propulsează în câmpul literaturii române
și-n atenția cititorilor și iubitorilor de poezie. Astfel printre alții publică
poezii: Ioan Andreica, Carmena Băințan, Vasile Bele, Radu Botiș, Gelu Dragoș,
Mihai Ganea, Vasile Dan Marchiș, Vasile Morar, Olimpia Mureșan, Ioan Potop,
Ioan Romeo Roșiianu, Vasile Tivadar, Radu Ulmeanu, Aurelia Velea…și mulți
alții.
Ca
tematică generală de inspirație este dezbătută
sub diferite aspecte ideea trecerii inexorabile a timpului într-un timp
de pandemie, ideea existenței umane, a interacțiunii personale cu lumea,
dragostea față de simbolurile țării, față de folclor ca mijloc de
inspirație, glasul naturii veșnic
tinere, iubirea față de tot ce ne înconjoară…
Poetul Vasile Tivadar din Sighetul
Marmației în poezia „Leac” sugerează puterea incomensurabilă
a forței umane de a se desprinde de cel rău, de-a ierta și de-a evolua. Ca și
Arghezi( care în anumite poezii surprinde evoluția omului din cele mai vechi
timpuri spre „uman”)-la fel- Vasile Tivadar privește evoluția omului în
general-din perspectiva omului de azi care poate a uitat minunea levitației, a
intuiției și a vorbirii cu astrele: „Știi? Pot levita! Pot întoarce timpul, pot
luci mai tare ca globul galaxiei pe care l-au botezat RA./Sunt din cei buni
care țin ordinea în Haos./ Vrei să vii lângă mine?/ Poți să stai aici!” Poetul
are un loc în inima lui, un „leac”-iubirea față de tot ce ne-înconjoară-e un drum către
originile noastre divine, e „leacul ”miraculos-„Mai am un loc plăcut ascuns de
priviri haine și de întrebări libidinoase/ Nu te lăsa atrasă de miresmele
lor”/…Ai dreptul la iertare de 77 de ori de câte 7, de 7 ori e minim și 7 la
puterea 7 e maxim” Evoluția omului are loc atât în lumea materială-văzută, cât
și în lumea imaterială-nevăzută; astfel: „Poți străbate găuri de vierme,/ Poți
trece din materie în antimaterie/ Apoi să revii la loc prin așa zisa
teleportare…Mă întrebi de unde le știu?/ Am stat pe spate și am văzut căzând
stele./ Am prins una cu gândul sprințar/ și am ascultat ce conținea./ De atunci
noapte de noapte ascult stelele și întunecimea, o luminez cu ceea ce mi-a fost
dat mie, ție și tuturor care știu că sunt…după CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA SA!” E un
„leac” al devenirii umane prin credință, intuiție și știință!-acesta, cred, e
mesajul poeziei!
Ioan Romeo Roșiianu, poet și critic
literar, editor de prestigiu scrie o serie de poezii intitulate „Scrisori”….care reprezintă de fapt un
dialog permanent cu femeia iubită care, se pare a nu-l asculta întotdeauna;
sunt întrebări existențiale la care însuși poetul răspunde; iată o parte din
întrebări: „Mai știi când ți-am spus că omul trăiește numai atâta timp cât
lumina din interiorul lui e aprinsă?/ Mai știi când ți-am spus că cele mai mari
victorii ale mele au fost cele când am îngenuncheat în fața femeilor mele?/ Mai
știi când mi-am nemurit o privire în ochiul tău stâng?-iar răspunsurile nu
întârzie să apară, iată o parte din ele: „Așa a fost, iubito, și din tăcerile
tihnei am desprins zgomotul trecerii mele prin lume/ când voi muri am să văd
cum crește iarba și cum își hrănesc cârtițele puii/ de partea aceea a lumii vom
fi fiind mai mulți oameni buni ca afară/ am să merg la cenaclul pe care
Dumnezeu l-a făcut în ceruri/ am să-mi pot îmbrățișa cu bucurie prietenii
pierduți/ afară lumea va deveni din ce în ce mai străină cu mănuși în mâini și
masca pe față…pe trotuarul crăpat s-au șters până și urmele mele înspre propria
viață.” Acum imaginile creează un tablou al lumii văzute și a celei nevăzute.
Profesorul
de geografie Ioan Potop prin
poeziile publicate în această antologie îmbogățește universul poetic cu noi
imagini geografice-poeziile sale dau culoare elementului geografic român în
poezie, precum odinioară Ion Barbu intuind Poezia prin Matematică- Ioan Potop intuiește Poezia
prin Geografie: poezia „Imagini din
deltă”: „Într-un picior pironit,/ Sau în picioroange neclintit,/ Fixa din
ochi, fior de glonț,/ Arcuitul gât de stârc cu clonț…Bâtlanul tată la clocit,/
A rămas descoperit/ Soața care s-a-mbuibat/ A sosit și l-a schimbat….Impactul
în apă, greu la cântar,/ Împingeau valuri, ca-n atac militar./ Cu ciocurile
late în șirag afundate,/ Pelicanii pescuiau în ape bogate.”
Poeta
florilor, a culorilor și a naturii- Oancă
Aurelia privește și ascultă glasul naturii veșnic tinere: „De-ai un zbucium
care te-întristează,/ Privește o floare și ascultă-i cântul/ Cu strălucirea ei ce radiază,/ Îți va
însenina pe dată gândul.”-poezia Ascultă
cântecul din floare
Două
zâne ca două anotimpuri dau imagini de neuitat în poezia
Între
două anotimpuri: „Toamna își plimbă peste dealuri/ Fulgii de aramă strânsă,/ În
bagajul greu ce-l duce/ Ca să nu fie învinsă./iar zâna iarnă: „Sora ei cu chip
de zână,/ Dar cu straie de zăpadă,/ Scutură din sacii veseli,/ Fulgi de nea ca
să se vadă.”
Adevărata
poezie de pandemie o scrie cunoscutul poet chelințan Vasile Morar-astfel îngerii din cer și din vis vor deveni pentru o
clipă oameni ca noi-poezia Mesagerul:
„De azi îngerii vor avea alt statut/ ființe ca noi din carne și oase/ aripi
desigur vor mai purta/ și pene moi, albe, pufoase; ei vor transmite cerului ce-au văzut pe pământ:
”Factura o s-o plătească poporul/ la gaz, la curent, la mormânt/ pentru ca
atunci când se vor întoarce/ să poată spune ce-au văzut pe pământ.”
Cele
cinci simțuri umane sunt chemate a vedea tragedia pe care o trăiește pădurea
prin: „copacul ei suprarealist -ochiul deschis, gura va rosti, urechea va auzi,
cuvântul va înflori, copacul mângâie mierla”: „Priviți copacul acesta
suprarealist/ și umbra lui pe care o poți tăia cu securea/ va intra în poemul
pe care îl scriu/ acum când freamătă pe coală albă pădurea/ La capătul
rădăcinii ochiul deschis/ va citi versurile abia desenate/ gura din alt capăt
de rădăcină le va rosti/ peste ramurile verzi, legănate/ Urechea le va auzi și
se va bucura/ când cuvântul va înflori primăvara devreme/ citiți poemul acesta
și veți întâlni/ copacul ce mângâie mierla sub pene.”-poezia Copacul și poemul.
Poet
și scriitor prolific, editor, „sociabil și altruist” cum însuși se denumește,
dascălul Gelu Dragoș (cel ce conduce
blogul „Moara lui Gelu”) scrie în
această antologie într-un timp de pandemie o replică a „epigonilor ce suntem”
deoarece nu putem să intervenim asupra evenimentelor ce au loc în societate:
poezia Fără perspective dezvoltă
empatic această idee; chiar și denumirea birtului buciuman e scrisă cu literă
mică, indicând faptul că e un birt ca toate birturile, neînsemnat; din toată
poezia doar cuvântul „Vremea” e scris cu literă mare-ceea ce denotă
preocuparea și regretul poetului în fața timpului nemilos care îngroapă tinerețea,
prieteniile și mai ales T.V.-, sms- și facebookul etc. „din barul lui buciuman n-ai nicio perspectivă,/ ne trezim uneori din
beție și constatăm/ că trec anotimpurile peste noi, se rup prieteniile/ și
călcată-n picioare e urma pașilor noștri…timpul risipit astfel nu-l putem lua înapoi/ se duc toate-n van și
dorințele noastre seacă/ doar lacrimile ne mai hrănesc zi și noapte;/ a sosit
Vremea aceea și-o trăim din plin…”
Hazliu
ca-ntotdeauna, pus pe șotii Nelu Danci
din Plopiș-Maramureș-poet popular surprinde acest aspect al folclorului-umorul
optimist în poezia M-am îndrăgostit:
M-am îmbolnăvit, fârtate, /Dar nu cred că de „covit”,/ Mă doare în piept și
spate/ Oare nu-i de la iubit?/ Că noaptea nu pot să dorm/ Mă întorc, mă
zvârcolesc,/ Dar nici ziua nu am somn,/ Nu știi câte pătimesc.” Trecerea ireparabilă a timpului e surprinsă în poezia Pădurea e frumoasă: „De-ar fi viața omului/ N-ar îmbătrâni de fel,/
Ca și a copacului,/ Ar rămâne tinerel.”-poezia
„Cât e Maramureșu” e un portret
moral al celor trei „fârtați”( Vasile Bele, Dragoș și Nelu) prieteni de condei
care se prezintă a fi modești și inspirați la scris, colaboratori onești și
editori de antologii, participanți la întâlniri literare în țară-urmate de
aprecieri prin diplome primite de la diferite asociații scriitoricești :Cât e
Maramureșu/ Ca și noi trei nu-i nici unu/ Ca și Bele, Dragoș și Nelu/ Care vă
scrie chiar amu(acum)/…Și ne mărim, ne spun unii,/ Cum se înfoaie păunii,/ Dar
noi primim ce se cuvine/ Poate să știe oricine.”
Poeta Elena Cărăușan creează în
poezia Tricolorul, 2014 imaginea
drapelului național care ne cheamă prin moșii și strămoșii noștri la pace,
unire, libertate și bună înțelegere între toți oamenii, dar mai ales pentru cei
din România, apare și imaginea oamenilor înstrăinați de țara lor: „Sunt semenii
mei ce-și cântă imnul pe alt pământ/ au focul în minte, cei dârzi și supuși/
răsărit de soare tăinuit în gând/ cu haina de venetic, adesea plângând/ cu dor
de țară, secătuit într-un alt cuvânt/
fără alt grai, cuminți, ei pot fi conduși.” Ca stil de scriere se poate observa
chiar și-n aceste versuri folosirea unor cuvinte care se sfârșesc cu sunete/
consoane „închise”-„nt, nd” ca
pronunțare-ele sugerează realitatea –dar și resemnarea.
Poetul sătmărean Ioan Andreica se încadrează prin poeziile antalogate în categoria
autorilor care abordează sentimentul iubirii față de natură(nu am întâlnit
niciodată/ narcisele în drumul nostru/ nu am cules fragi împreună/
niciodată)-față de oameni(nu am îmbrățișat făptura ta/ niciodată/ dar te-am iubit
dintotdeauna.); antiteza romantică:-Culoarea tainei/ din patimă/ mov/ înger și
cumpătare/ din mâini curge apa vieții/ schimb între cer și pământ/ veșnică
reîncepere/ literă de aur pe hârtia violetă/ moarte sau reînviere/ ascultare și
supunere…)sau regretul romantic(Dacă pleci/ nu îmi lua nopțile/ sfârșite în
lacrimi/ zilele fermecate de ochii tăi/ să nu te duci/ ia doar clipa primei
priviri/ năucite/ de ceea ce a fost să fie/ eu voi păstra săgețile / din ochii
tăi/ plini de iubire/ în clipa despărțirii”) poezia Dacă pleci
Poetul Vasile Bele din Chiuzbaia-Maramureș publică poezii în care ideea
iubirii și a trecerii inexorabile a
timpului e surprinsă în poezia Zăpada
proaspăt căzută îmi aduce aminte: „zăpada
proaspăt căzută îmi aduce aminte/ că sunt mai bătrân/ rostesc cuvinte pe care
doar fulgii/ le pot înțelege-îmi zâmbesc/ rătăcesc prin amintiri uitându-mă /în
oglinda cumpărată chiar de ziua ta/ și oglinda și amintirile și tu/ îmi aduc
aminte de tinerețe”…)
Cu
deosebit respect și prețuire față de toți scriitorii
amintiți mai sus și pentru mulți alți mânuitori de condei închei-dorindu-vă
„vânt la pupă” în continuare!
Prof.
OLIMPIA MUREȘAN, L.S.R.-filiala Maramureș,
Ulmeni, 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu